Să mori ranit din dragoste de pescuit

Amintirea îşi permite anumite libertăţi. Ea lasă anumite detalii la o parte şi le exagerează pe altele, potrivit sentimentului de valoare a obiectelor pe care ea le atinge ( Tennessee Wiliams )

de Dinu-Florin, Marţi, 23 Noiembrie 2010, 370 afisari, rating maxim

Se incheie anul , aproape. Se scurteaza zilele si o data cu ele si partidele noatre de pescuit. Cresc noptile. E timp berechet pentru povesti , pentru analize si planuri de viitor.

Focul trosneste vesel in soba. Te cheama sa stai langa el, sa te incalzesti , dar ceva in interiorul fiintei tale nu se lasa induplecat de dulcea chemare. Trebuie sa pleci. Mai ai de dat inca tribut brumei , vantului, ploii , frigului. Te asteapta inca , prietenii tai necuvantatori, ascunsi printre bolovanii de pe fundul apei, printre frunzele moarte, cazute din copacii dezgoliti. Te asteapta si totodata te provoaca la intrecerea extrema. Ei , sau tu. Care e mai bun? Care e mai viclean ? Tu incerci tot ce stii si speri , speri de fiecare data , caci speranta moare ultima.

        E adevarat. Asa patesc si eu. Privesc zilnic prognozele meteo . Ma interesez de la prieteni pe unde mai trage si mai ales ce mai trage. Am ajuns sa ma uit chiar si pe solunare. Totul doar pentru a avea o partida de pescuit reusita. Privesc increzator in viitor. Stiu ca inca nu s-a terminat totul pe anul asta. Voi mai avea cateva victorii .

         Privesc, sper si uit. Uit de cele doua saptamani petrecute in spital. Uit de firul de ata de care mi-a atarnat viata la inceputul lunii iunie, cand , in plina prohibitie, mergand la pescuit pe o balta privata  ( nu are rost sa-i dau numele ), am prins ceva mult mai mult decat peste. Am contactat o boala foarte periculoasa care , dac nu este tratata la timp poate duce chiar  la deces. Este asa-zisa boala a "pescarilor si a medicilor veterinari” – LEPTOSPIROZA. Am crezut ca este o raceala simpla si abia dupa zece zile de la primele simptome, cand deja nu-mi mai puteam misca picioarele , mana dreapta , si nu-mi mai puteam deschide gura , am ajuns pe patul de spital, sectia “Contagioase”, la terapie intensiva . Daca mai intaziam cu 24 de  ore era intazierea finala. Dureri crunte ale incheieurilor , febra mare, deliruli pe alocuri. Injectii cat cuprinde,tratament intens si , incet , incet mi-am revenit. Dupa doua saptamani am plecat acasa. Inca doua saptamani de concediu medical. Dar ceva nu-mi dadea pace. Trebuia sa ies. Sa ma reintalnesc cu prietenii mei - clenii. Intre timp se redeschisese sezonul. Si am iesit . Cu toata opozitia familiei si a prietenilor. Am iesit o data, apoi inca o data , deja la a treia iesire uitasem ca am stat in spital si mai ales de ce am stat.

      Acum , la final de an privesc oarecum mai detasat in urma  si –mi zic doar un lucru, chiar daca ar fi fost sa mor , as fi murit , parafrazand titlul unui film – “ din dragoste de pescuit!”

       Fir intins tuturor !

O poveste , din pacate, cat se poate de adevarata.