Imagine: peştele tambaqui, un peşte care manâncă fructe, se pare că transportă seminţele fructelor pe distanţe respectabile de la  plantele-mamă, peştele hrănindu-se în special în zonele inundate ale Amazonului.

 

Când râurile din bazinul Amazonului inundă pădurile înconjurătoare şi savanele, o specie de peşte, care manâncă fructe, numită tambaqui, se dovedeşte a fi campion în răspândirea seminţelor pe distanţe lungi, spune Jill T. Anderson de la Duke University în Durham, North Carolina. În cazuri extreme, seminţele care fac "auto-stop" cu acest peşte pot ajunge până la aproape 5.5 kilometri (3 mile) distanţă faţă de copacul-mamă.

Aceste distanţe îl plasează pe peştele tambaqui (Colossoma macropomum) în rangul elefanţilor şi al păsărilor pentru însămânţări la distanţe lungi.

În ceea ce priveşte reproducerea arborilor, distanţa contează dat fiind faptul că industria lemnului, fermierii şi constructorii defrişează din ce în ce mai multe suprafeţe de pădure. Speciile mâncătoare de fructe sunt  “legăturile mobile ce păstrează conectate fragmentele de pădure”, spune ecologistul Pedro Jordano de la Doñana Biological Station din Sevilia, Spania. Altfel, aceste fragmente de pădure ar putea deveni atât de izolate încât şi-ar pierde această "sănătoasă" diversitate genetică.

Biologii au inceput sa caute dovezi privind dimensiunea impactului pe care-l poate avea un asemenea peste-curier asupra padurilor terestre. Pestele tambaqui, numit si gamitana, este doar unul din cei 200 pesti, din intreaga lume, cunoscuti ca si mancatori de fructe şi are sansa de a se hrani din zonele inundabile, zone unde râurile acopera in jur de 250,000 kilometrii patrati luni de-a randul in fiecare an.

În acelasi timp cu sezonul de inundatii, padurile Amazoniene ofer o mare diversitate de fructe.  “Marea majoritate a acestor fructe nu sunt nici gustoase si nici dulci in ceea ce priveste gusturile omului,” spune Anderson. Cu toate astea, ea si colegii ei, au descoperit ca pestele tambaqui consuma semintele a cel putin 21 de specii de plante.

Pentru a putea observa cat de bine disperseaza semintele, Anderson impreuna cu colegii au implantat emitatoare radio la 24 pesti si au urmarit semnalele pentru a vedea distantele parcurse. Acesti pesti nu par a avea teritorii anume ci mai degraba se muta dintr-o zona inundata in alta. Pentru a estima cat timp retine in aparatul digestiv un peste fructele, cercetatorii au hranit pesti captivi cu pulpa de fruct cu numar stiut de seminte iar apoi au luat notite la fiecare ora referitoare la excremente.

Punand cap la cap aceste informatii, cercetatorii au calculat ca este mai degraba posibil ca pestii sa elibereze semintele intr-o alta zona inundabila decat intr-o zona moarta precum fundul unui râu.

Distantele medii pentru distributia semintelor variaza intre o treime si o jumatate de kilometru, au stabilit cercetatorii. De asemenea, cel putin 5% din seminte ajung la 2 kilometrii de arborele-mama.

Cele mai mari distante au fost realizate de catre pestii mari, o concluzie ce o ingrijoreaza pe cercetatoarea Anderson deoarece pescuitul are ca tinta principala specimenele cele mai mari si aceasta practica a fost indeajuns de intensa pentru a diminua numarul de pesti din specia tambaqui cu pana la 90% in ultimele decade, in anumite zone. “Pescuitul excesiv ar putea sa duca la extinctia celor mai buni distribuitori”, zice Anderson.

Efectele pescuitului excesiv ce se abat asupra padurii, por fi mai greu de observat in comparatie cu cele ale vanatorii excesive asupra pamantului, avertizeaza biologul conservator Francis Putz de la University of Florida din Gainesville.