Cufundacul

Articol de Dinu Florin Cirstean, marţi, 26 martie 2013


Cufundacul are denumirea ştiinţifică Podiceps cristatus şi face parte din familia corcodeilor. Popular mai este denumit şi „fundac” sau „corcodel”.

Este o pasăre foarte interesantă. Se lasă în voia valurilor plutind „în derivă” precum o bucată de plută. Este un maestru neîntrecut al scufundărilor. Se scufundă cu repeziciune şi apare în cu totul altă parte. Trăieşte numai pe apă. Pe uscat se urcă doar dacă are mare nevoie. Aici el nu se simte în siguranţă deoarece pe pământ se deplasează anevoie. Pe apă trăieşte, din apă se hrăneşte, pe apă doarme şi tot pe apă cloceşte. Probabil nu există pasăre mai legată de apă decât ea. Când doarme seamănă cu o covată mică răsturnată care pluteşte. Gâtul lung, care are forma literei „S”, îl duce pe spate şi-şi vâră pliscul ascuţit printre pene. Picioarele, aşezate îndărătul trupului, le ridică şi le sprijină pe marginea aripilor. Aşa doarme ea când este apa liniştită. Dacă apa este agitată , lasă picioarele, care seamănă cu nişte mici vâsle, în apă fiind gata să vâslească în caz că apa o duce într-aiurea. Pe uscat are alura unui pinguin, deoarece din cauza picioarelor scurte şi aşezate în spate, ea stă aproape vertical. Cu greu îşi menţine echilibrul iar mersul este foarte anevoios. În apă are o viteză de înot destul de mare. Dacă simte vreun pericol, imediat se scufundă lăsând la vedere doar capul. Dacă totuşi pericolul insistă ea se scufundă cu totul şi apoi reapare la mare depărtare.

Dacă este privită din faţă ea se aseamănă cu o bufniţă deoarece are nişte pene lungi castanii închis, aproape negre care formează în jurul gâtului un guler ridicat. Datorită lor capul capătă o înfăţişare rotundă. Are ochii mari şi vioi, îndreptaţi înainte. În spatele acestora are câte un moţ de pene negre mai lungi de parcă ar avea un pieptene aşezat mai pe frunte.

Pe piept penele îi sunt argintii, foarte mătăsoase şi are un fel de cărare pe mijloc. Penele de pe restul corpului sunt castanii închis bătând spre negru, ca şi la cormoran. Fiecare pană este încondeiată pe margini cu o dungă mai deschisă aşa încât pe spate parcă are o pavăză de solzi metalici.

Viaţa de familie este una stabilă, perechi-perechi ele trăiesc pe luciul apei, fiecare pereche având domeniul ei, neamestecându-se cu vecinii.

Pe cuibul plutitor (care este foarte simplu fiind făcut din câteva bucăţi de stuf şi papură împletite cu diferite buruieni de apă) femela depune ouăle.

De clocit le clocesc ambii părinţi, pe rând. Puii sunt drăgălaşi de un cenuşiu frumos cu dungi negre, ca o blană de tigru.

Nu trăieşte în apropierea altor păsări de apă, ferindu-se de acestea. Acest lucru precum şi faptul că se poate apăra atât de bine prin scufundări o face ca rareori să cadă în ghearele vreunui prădător.

Este o pasăre călătoare care pleacă însă doar atunci când apele îngheaţă.