Hei, verifică aplicația Eu, Pescar!

Nu este o rețea de socializare, nu este un loc unde să te lauzi dar o aplicație de tip asistent personal, gratuită, ce-ți permite să memorezi toate partidele tale de pescuit. Informațiile introduse sunt private, ale tale, stocate securizat pe servere de tip Cloud. Click aici, deschide pagina aplicației în Magazinul Play sau aici pentru pagina aplicației în App Store

scrie

HEN şi HAŢ

“Speranța este credința care ne ține de mână în întuneric.”George Ileș

de Dinu Florin Cirstean, Vineri, 11 Decembrie 2020, 18 afisari


1. HEN

Am citit fiecare dintre noi de nenumărate ori despre anumite (mai mult sau mai puţin renumite, mai mult sau mai puţin reale) grupuri (nu gupe) de cercetători („cercetător” = persoană care cercetează, observă, studiază, conf. DEX.) care după cercetări, observări, studii şi analize profunde, aprofundate şi respectiv asidue au descoperit ceva care probabil dă bine ca şi ştire în sine şi care mai mult decât sigur (în cazul în care chiar ar fi adevărate descoperirile respective, câte or fi adevărate, dacă o fi vreuna) nu au nici un impact relevant în viaţa de zi cu zi a noastră, a cititorilor ce citim şi ne minunăm (sau mimăm că ne minunăm) sau ne minunăm doar de ştirea în sine şi nu de respectiva descoperire (adică zicem aşa mai pe româneşte „uite mă la ăsta (sau „la asta”), după caz şi după semnătura (numele) care apare la sfârşitul (uneori la începutul) articolului, mai rău fiind în cazul în care apar doar iniţialele „acelui” sau „acelei” care a scris ce a scris, existând aşadar riscul de a se crea mari şi indubitabile confuzii (propun ca pentru aceste situaţii să folosim apelativul neutru de sorginte scandinavă (suedeză mai exact) „HEN”, apelativ despre care am citit că a fost introdus cu mare fast şi în sunet pătrunzător de nyckelharpa  în dicţionarul Academiei Konungariket Sverige)) altceva nu are despre ce să scrie!?!” (de fapt nu aşa sună cu adevărat o mirare pe româneşte dar nu prea am loc (voie) pentru a folosi lexiconul pitoresc neaoş strămoșesc pe care îl cunoaştem şi îl stăpânim cu unele înclinații imuabile chiar spre perfecţiune fiecare dintre noi, iar ca să scriu doar „PUNCTE, PUNCTE” urmate de alte „… ….” nu este de al meu domeniu de activitate, nu că aş avea vreunul cu adevărat interesant, poate doar atunci când cutreier malul, despic valul, cercetez străfundul, dar şi atunci interesul şi interesantul sunt noţiuni care mă vizează în cea mai mare măsură doar pe mine, subsemnatul, şi poate uneori şi pe confraţii tăcuţi ce vieţuiesc lacustru împlătoşaţi în armura solzilor mai ceva decât sunt ştirile pe care (repet) le-am citit cu toţii (şi nu doar o dată) împlătoşate în implacabil adevăr).

Dacă aceste ştiri ar conţine irefutabile veracităţi, dacă aceste grupuri de cercetători chiar ar exista şi dacă ar face ele un ţel comun din a lor muncă doar descoperiri ce ar avea ca şi scop suprem şi unic ridicarea nivelului de siguranţă a vieţii precum şi a evoluţiei corecte a speciei umane atunci nu ar trebui să ne temem niciodată de nimic, nu ar trebui ca tendinţele progresiste (şi progresive în acelaşi timp) ale confraţilor „cenozoici” actuali şi viitori să cadă vreodată măcar în vreun tangenţial punct cu vreo nenorocire, calamitate, nevroză sau aprehensiune mondială. Dar acest lucru din păcate se întâmplă chiar acum şi atunci revine şi mai năvalnică întrebarea: „Unde sunt grupurile de cercetători atât de renumite cu alte ocazii deloc importante?”„Care este scopul lor comun şi unic?”.

Citind mereu şi mereu despre atât de minunatele descoperiri am simțit măcar teoretic că suntem apăraţi de minţi luminate şi de inimi dedicate, dar se pare că toate aceste (grupuri) sau aceşti (cercetători) nu sunt altceva decât nişte „HEN” (corupând sensul arătat iniţial al acestui cuvânt nou apărut deocamdată doar într-un singur grai european (altul decât cel românesc) şi preschimbându-l în ceva ce nu se poate defini nicicum, ceva ce nu este nici bun nici rău, ceva ce doar există fără a adăuga însă vreun plus de valoare existenţei). Acest „HEN” seamănă leit aşadar cu o grozavă echipă de fotbal care se antrenează de zor, zi de zi şi care este se simte în stare să învingă pe oricine atât timp cât nu joacă cu nimeni, dar în momentul în care meciul chiar începe, scorul este deja 1-0 pentru adversar încă din prima secundă, şi să ne gândim că jocul are 90 de minute (5400 de secunde) minimum, fără prelungiri, fără prelungiri ale prelungirilor, fără manşă retur, fără etape de campionat…, fără… .

Concluzia este una singură: „Am fost prinşi cu toţii în ofsaid. Un ofsaid mare cât o …, atâta cât o fi el de mare.” Întrebarea nouă care răsare este dacă totul a fost sau nu cu voia arbitrilor. Dacă da, atunci mai avem speranţa că undeva prin minutul 89 din ultima etapă (sau în una dintre ultimele, în cel mai optimist caz) va intra pe teren un minunat talent lăsat (din motive mult mai demonice decât însuşi Hadesul în sine, mai egoiste şi mai machiavelice decât Machiavelli însuşi, pe banca de rezerve) dar care va intra atunci (când scorul va avea deja proporţii apocaliptice pe tabela de marcaj în favoarea adversarului) şi va face minuni reparând ceea ce se mai poate (sau se vrea a se) repara salvând astfel situaţia, sporindu-şi „înmiliardit” (dacă există un aşa cuvânt) valoarea de piaţă. Dacă însă arbitrii nu au avut nici o influenţă… atunci ofsaidul devine şi el „HEN” după cum tot „HEN” vom deveni rând pe rând cu toţii (asta dacă nu cumva chiar suntem deja, fără să ştim dar mai ales fără să vrem).

2.

„HAŢ”

(Variaţiuni pe teme pescăreşti)

„Ce multe lucruri neaşteptate au venit! Ce multe lucruri aşteptate nu s-au ivit niciodată!”

SENECA

Corect poate ar fi trebuit să scriu „varietăţi” şi nu „variaţiuni”, dar sunt încă mult prea sceptic în ceea ce priveşte valoarea „ilariantă” a exprimărilor mele slovice fără a avea încă nici un gând măcar de aspiraţie înspre zona burlescă.

Aşadar consideraţi vă rog titlul acestui capitol ca fiind o mică greşeală care poate fi iertată şi chiar trecută cu vederea, ea nefiind prea gravă (cred) şi absolut deloc defăimătoare (defăimătoare poate fi doar calitatea textului, defăimătoare bineînţeles numai pentru subsemnatul cu al său (meu) talent (?) cu tot).

Acum vom vorbi despre grupurile (sau grupele) de pescari şi despre marile sau micile lor descoperiri. Despre aceste grupuri şi grupe de bipezi „lansetizaţi” cu ale lor descoperiri cu tot avem surse de informare dintre cele mai credibile, aşadar putem discuta despre ele în numele celui mai dulce şi mai pur ADEVĂR consemnat vreodată pe planeta intitulată Pământ (la început plat şi imobil devenit rotund şi mişcător abia după celebrul „Eppur si muove” cu tot dramatismul său „galileo – galilean” şi „inchizitorial” deopotrivă. (Dramatism e adevărat, dar un dramatism evoluţionist)), cu toate că ştim prea bine că toţi (dar absolut toţi) pescarii au o mai mică sau mai mare legătură de sânge („dă rubegenie”, cum „har” zice unii) cu Cretanul Epimenide.

Nu are rost să mă caţăr acum pe impresionantul dar şi imprevizibilul, ca să nu spun inospitalierul şi chiar inaccesibilul pentru marea majoritate a humanoizilor (actuali, foşti şi viitori) Everest pentru a trage o ocheadă asupra tuturor cercetătorilor undelor lumii şi pentru a îi iscodi, ci o să mă mărginesc a mă cocoţa cât mai bine şi mai confortabil în cuibarul rotat al aducerilor aminte a multelor şi îndelungatelor, de cele mai multe ori, peregrinări riverane ale mele, alături de grupul meu de cercetători lacuștri, căci slavă mare lui Dumnezeu, am şi aşa ceva în dotare, un grup de amorezaţi ai unditului, grup cu care nu preget a-mi satisface poftele halieutice care mă incită, mă macină, mă apasă şi îmi dau ghes să las casă, masă, nevastă, etc şi ş.a.m.d. ca să ies şi să caut peştii în limpezime de undă unduitoare şi în foşnet de stuf şi frunză foșnitoare, dar mai mult cred pentru a mă regăsi pe mine, cel adevărat, cel fără de griji ori nevoi, fără zădărnicii şi dureri, fără dram de răutate sau alt greu blestem pe ume ri sau în gând şi nu în ultimul rând pentru a descoperi şi a redescoperi iar şi iar natura cea pură, natura cea naturală, în care noi ne jucăm cu mai multă sau mai puţină pricepere, cu mai mult sau mai puţin succes, rolul nostru de pescari amatori, de pescari împătimiţi, de… PESCARI.

Din miriadele de întâmplări care străbat nevinovate oceanul aducerilor aminte aidoma miriadelor de mici şi poate şi mai nevinovaţi peștișori (plevuşca) care străbat apa cea limpede, revigorantă şi hrănitoare a bălţilor sau a râurilor în care noi ne canonim (sau nu) a face cunoştinţă cu reprezentanţii de marcă ai neamului PESCA am reuşit să identific spre bună descriere iar apoi spre ulterioară citire una dintre ele, care mi s-a părut mie mai de soi, mai energică şi mai dornică de aventură (literară, oare?) şi rapid, cu un gest mai mult decât reflex am şi înhăţat-o: „HAŢ!” cu peniţa şi acum o să v-o prezint şi vouă celor care chiar doriţi şi binevoiţi a „ceti” cele ce urmează. (Mulţumesc anticipat!)

Se făcea aşadar că era într-o dimineaţă (adică nu „se făcea că era într-o dimineaţă” ci chiar „era într-o dimineaţă”, dar uneori peniţa îmi scapă de sub control făcând de la sine putere anumite elucubraţiuni  slovice, de cele mai multe ori însă total inutile (asta se înţelege de la sine)) din anii nu demult apuşi, a unei zile de vară târzie, zi care însă avea veleităţi concrete de toamnă prematură ieşită cert din casă fără aprobarea doicii sale sau a părinţilor săi, cei care sub nici o formă nu i-ar fi permis vreodată să se prezinte în toată splendoarea sa (mult prea fragedă încă) lumii celei viclene şi cu vădite înclinaţii spre păcat.

Eram noi, grupul nostru, sau mă rog una dintre variantele grupului nostru de buni prieteni undiţari, cinci la număr (număr echivalent cu numărul maxim al locurilor din mijlocul de locomoţie cu tracţiune pe spate şi mare amator de „diesel”, după cum se tot denumeşte banala motorină în lumea şoferească, care ne adusese binevoitor pe mal de apă, pe mal de visare, pe mal de optimist şi vesel început de zi ).

După meticuloase şi amănunţite pregătiri fiecare dintre noi şi-a ales locul, direcţia şi metoda de unde şi cu care va chema la raport soldaţii tăcuţi ai umedului imperiu.

Eu şi confratele Marcel am purces a călca apa din adăpost de pneumatică luntre spre insula de stuf din mijlocul golfului ce se întindea leneş şi nu chiar mare în mijlocul mării de stuf din acea porţiune a Rogojeştiului iar ceilalţi trei amici (pe numele lor de botez: Ion (Nelu), Vasile (Putneanu) şi Simion (Moşul) şi-au înfipt drapelele în pământul mocirlos pe alocuri, revendicându-şi astfel fiecare câte o bucată mai mică sau mai mare de mal, de unde doreau să îşi desfăşoare activitatea diurnă pentru care veniseră.

Ajunşi la un punct geografic anume, punct situat la o distanţă corespunzătoare lungimii unui lanseu (nu tocmai energic dar totuşi bine şi corect efectuat) de insula mai sus invocată, am tras de hăţuri şi am priponit nărăvaşii cai.

Aveam la noi cutiile cu năluci tocmite cu ziua pentru ziua respectivă iar dintre ele am ales mânaţi de inspiraţiile cele mai inspirate de care dădeam atunci dovadă pe cele mai beligerante, mai însetate de încleştări lacustre şi nu în ultimul rând pe cel mai apetisante (credeam noi) pentru neamul ştiucăresc (sau ştiucicol) al Siretului aflat în mare expansiune laterală şi lenevie cruntă (cu unele tente chiar de pură nemişcare), aici în plină acumulare hidrografică, hidrologică, hidro… rogojenească, etc, şi apoi am purces a căuta răpitorii peşti, răpitori din toate punctele de vedere, răpitori care ne răpesc nouă, pescarilor amorezaţi până peste poate de arta pe care o practicăm, o foarte mare cantitate temporală a vieţii noastre (temporară, din păcate), o importantă cantitate din bugetul nostru de zi cu zi, o impresionantă cantitate de adrenalină pe care ne-o fură efectiv cu ocazia fiecărui dril, astfel că ajungem pe bună dreptate să ne întrebăm care este scopul final al ştiucilor (şi nu numai), acela de a răpi conform definiţiei dicţionăreşti resursele acvatice vii (sau nu) pe care mediul lor de trai îl propune dumnealor, sau  acela de a răpi puţin câte puţin câte ceva din cei care vin în căutarea lor, adică din bipezii „lansetizaţi”, după cum i-am mai denumit pe nefericiţii (sau din contră: prea-fericiţii) pescari la începutul acestui capitol.

Îmi amintesc atunci că alesesem ca drept prim semn al recunoștinței mele faţă de ştiucile care se aflau în dotarea lacului şi care erau trecute şi pe listele de inventar ale Rogojeştiului în acele vremuri, trimiţând-o ca pe un dar de bun găsit în  indubitabile şi imperturbabile (speram eu) călătorii acvatice în întâmpinarea boturilor ca de raţă, o nălucă nouă, nălucă ce nu mai fusese îmbăiată până atunci şi care iată că îşi primea pe această cale botezul.

Năluca puţin mai mult decât dezorientată cred de inconsecvenţa pescarului (adică a mea) şi mult prea ameţită de nehotărârea de a o tot purta atât, în cicluri oarecum constante, când prin aer (înainte) şi când prin apă (înapoi) ori poate din lipsă de interes ori (şi mai grav) din lene maladivă, hotărî că ar fi cazul să facă o pauză. Zărise dumneaei în cele câteva călătorii submerse aproape fundul apei nişte materiale prielnice pentru confecţionarea unui culcuş odihnitor (brădiş, stuf şi alte agățători) aşa că nici una nici două că şi-a şi înfipt barbeta mai întâi apoi şi cele două ancore din dotare în stratul cel mai gros (dar şi mai molatic, numai bun de odihnă) de brădiş, iar apoi se puse pe tras la aghioase. Păi, după cum am mai spus, tocmisem nălucile cu ziua aşadar era peste puterea mea de comprehensiune în acele momente de a o lăsa să îşi facă somnul de frumuseţe taman atunci, aşa că am început a scutura cu mare nerv lanseta în încercări eroice de a trage şi extrage plapuma de pe leneşa mea nălucă şi de a o aduce, chiar învelită în cearșaf, la barcă spre bine meritată mustrare şi incontestabilă schimbare. Dar năluca se pitise bine de tot în culcuşul său şi nu dădea deloc semne de colaborare cu subsemnatul în ciuda eforturilor mele repetate. Dar totuşi până la urmă insistenţa domniei mele dădu roade iar năluca, bat-o vina şi pricina, îşi părăsi fără nici un chef vremelnicul cămin aruncând dispreţuitor priviri pline de mustrare în jur şi, şi mai  dispreţuitoare ocări la adresa celui ce o tot deranja, pornind în silă spre prora bărcii sub efectul tracţiunii impus de firul cu care dânsa comunica cu lanseta şi implicit cu dl. Lansetist. Venea trăgând după ea prin apa limpede şi încă uşor călduţă un fir de verdeaţă smuls din al său aşternut ca pe un semn de veşnică aducere aminte primit din partea gazdei sale, fapt care o făcea să-şi uite vibraţia sa unică, vibraţie cu care fusese împroprietărită încă din născare şi pe care o tot exersase cu ocazia testelor la care fusese supusă (ne place nouă pescarilor să credem) după născare, în laboratoarele fabricii în care se nasc nălucile, venind aşadar cam şui prin umedul lacului, etalându­-şi pântecele roşiatic mai mult decât ar fi trebuit în mod firesc să o facă. Acum nu pot spune, după cum nu am putut nici atunci spune, ce anume a fost în capul acelei ştiuculiţe, cert este doar faptul că imaginea acelei năluci ce aducea a peştişor puţin turmentat care nu mai avea direcţie normală de mers şi înot şi care pe deasupra mai şi trăgea după ea (el) un fir de verde cosor a declanşat în respectiva esox-minora un întreg mecanism de uimire, iritare, porniri hulpave spre desfrâu culinar, mecanism concretizat în cele din urmă printr-un atac nefiresc de puternic pentru talia, greutatea şi vârsta respectivei ştiuci. Surprins în primul moment am început a „zâmbi-a râde” în sinea mea, mulţumit că se ivise şansa primului dril al acelei zile şi am înţepat corect şi concret, concentrat asupra acţiunii în plină desfăşurare.

Mucalita de ştiuculiţă probabil că îşi epuizase toată forţa din dotare în momentul năvalnicului atac deoarece apoi a stat nemişcată venind parcă mult prea uşor înspre barcă. Acum intervine însă partea cea mai interesantă a povestirii mele, intriga întregii piese de teatru care se juca atunci pe scena lacustră a acumulării siretene, răsturnarea neaşteptată de situaţie care a dus la schimbarea personajului principal al acţiunii eliberând astfel râul zăgăzuit până atunci al adrenalinei în corpul meu, ridicând valoarea emoţională a actorilor la cote superlative care frizau oarecum chiar cu exaltarea, dar mutând totuşi uşor dar iremediabil genul povestirii înspre cel de ficţiune, făcând-o să devină din ce în ce mai puţin credibilă. Dar martori îi am pe Marcel, colegul ce privea mirat şi el la tot şi la toate în acele momente, barca care nici ea nu prea pricepea ce se petrece, pescăruşul ce tocmai trecea ţipând pe deasupra apei, uliul din înaltul bolţii ce curmă mai apoi ţipătul cu pescăruş cu tot, soarele abia cățărat în vârfuri de stuf mişcător şi desigur şi pe esox-minora şi esox-majora în duet. Acum cred că deja aţi ghicit. Aşa după cum ştiuca cea mică fusese atrasă nu se ştie din ce cauză anume de către năluca bolnavă, tot aşa nu se ştie cum şi din ce pricină mica ştiuculiţă a deveni pe nepusă masă din prădător, pradă. Şocul atacului nu l-a depăşit în ferocitate şi eroism pe cel al minionei dar lupta care a urmat a fost pe cât de neaşteptată pe atât de palpitantă, cu multe suişuri şi coborâşuri ale maturii ştiuci din apă în aer şi viceversa, cu multe porniri nebune spre larg, porniri care au testat cu succes până la urmă rezistenţa niponului fir cu care era înzestrată mulineta mea, cu multe poticniri printre tufele submerse şi cu şi mai multe intrări sub barcă, totul într-un ritm foarte alert, totul sub o regie parcă prestabilită.

Inimile noastre (atât cea din pieptul meu cât şi cea din pieptul ştiucii) băteau parcă la unison, cu putere şi cu multă năvală, încât puteam spune că amândoi fuseserăm conectaţi la aceeaşi inimă, diferenţa făcând-o doar motivaţiile şi intențiile noaste. Eu devenisem deodată răpitorul care căuta a prinde ştiuca aceea, iar ea devenise şi mai deodată victima ce căuta scăpare, mântuire şi salvare.

Acum voi face un mic intermezzo vis-a-vis de rapacitatea şi de inteligenţa de care dă dovadă neamul ştiucilor căci atunci mi s-a demonstrat că oricât de mare ar fi panica şi teama care o cuprinde, ea, ştiuca cea mereu flămândă, nu doreşte să se despartă de prada moale pe care o are în bot, pradă căreia i-a simţit deja gustul sângelui, căci da, aşa după cum avea să se dovedească ulterior, ar fi fost de-ajuns ca dumneaei să deschidă larg gura tapisată de dinţi, aidoma unei peşteri plină de stalactite şi stalagmite deopotrivă, şi ar fi scăpat şi dispărut definitiv din peisaj rămânând doar definitoriu o vreme în amintirea mea, dar.. ţi-ai găsit!?!…, nici în ruptul capului ştiuca nu a vrut să renunţe la pradă. Aşadar care este relaţia dintre inteligenţa unei ştiuci şi lăcomia exagerată (canibalismul în cazul de faţă) de care dă ea dovadă? Asta dacă o fi existând vreo aşa legătură… ori se poate ca acela să fi fost un caz unicat în toată istoria (modernă şi nu numai) a întregii societăţi „LUPUS PISCIS”.

La un moment dat, după ce am reuşit să o scot de sub barcă, surescitat cum eram, i-am adresat o înjurătură  directă şi fără perdea cumetrei de la capătul firului, înjurătură pe care dânsa auzind-o venind tocmai din partea cui se aştepta ea cel mai puţin, adică chiar din partea mea, s-a şifonat rău de tot şi jignită fiind până în străfundul simţirilor sale acvatice şi atavice deopotrivă, a pornit nebună spre stuful din apropiere, împleticindu-se uşor (ce-i drept) în acesta. Probabil culoarea „naturelă” a feţei mele se descompuse rând pe rând devenind rapid mai mult decât cadaverică, nuanţă scoasă în evidenţă desigur şi de minunatul cer albastru pur, fără urmă de nori, pe care mi se desena chipul, de teamă ca nu cumva, după toată lupta pe care o luptaserăm amândoi, să se piardă ca măgarul în ceaţă printre firele de stuf. Şi totuşi iată că nu. După o angrenare „şocantă” de forţe măiastru împreunate de către subsemnatul, lansetă, mulinetă şi fir uite că dolofana renunţă la cura de verdețuri „stuf-oase” revenind la intenţii mai bune. Dar probabil încă nu mă iertase cu totul pentru cruntele cuvinte pe care i le adresasem ceva mai înainte pentru că o vreme am tot observat că ori de câte ori o apropiam de barcă ea venea mereu înspre celălalt pescar, Marcel, fiind poate şi atrasă cumva (cine ştie) de farmecul acestuia. Numai că dumneaei nu ştia că noua sa cucerire din lumea celor care cuvântă cuvinte articulate era la acel ceas responsabilul şef de la sectorul mincioguri, minciogaşe şi mincioguţe astfel că în cele din urmă sfârşi răpusă, obosită şi grea în plasa mai mult decât neutră. „- Ai grijă cum pui minciogul… că nu se ţine decât în ştiuca cea mică… nu e agăţată în nălucă…vezi să nu scape tocmai la final!” atât am comunicat cu al meu amic în tot timpul drilului, dar Marcel este un as, şi o spun fără frica de a greşi, în arta mânuirii minciogurilor aşa că temerile mele au fost nejustificate căci cu mişcări super calculate el a şi înhăţat-o  („HAŢ”!) cu tot cu minionă între teribilele-i fălci.

Priveam la perdeaua de stuf din faţa mea şi mi se părea că nici măcar firele sale nu erau la fel de încâlcite între ele aşa cum erau sentimentele care mă măcinau pe mine în acele momente, dar deasupra tuturor acestor sentimente trona plină de emfază împlinirea pescarului trudit.

Şi era încă dimineaţă, şi ştiuca era mare şi….vorba aceea: „Ştiuca bună de dimineaţă se cunoaşte!”

Sincer să fiu nu mai reţin dacă ar mai fi trebuit să reţin ceva din acea zi, ceva care să pună în umbră aventura matinală, ceva care să merite a fi redat şi redactat. Atacuri au mai fost, la spinnere (dacă îmi amintesc corect) în acea zi, capturi de asemenea, dar toate ştiucile prinse au fost ştiuci cuminţi cu talia şi comportamentul anost, neieşind cu nimic în evidenţă, aşa că seara ne făcu să ne întoarcem destul de bine dispuşi spre ai noştri amici.

I-am găsit acolo, fiecare fiind în ton cu ziua pe care o avuse, cu capturile pe care le prinsese. Cel mai mulţumit era Nelu dar nici moş Simion nu era din cale afară de cătrănit. Lipsea doar Vasile.

A venit şi el la un moment dat cu coada (minciogului) între picioare, abia trăgând juvelnicul plin de suferinţe, insuccese şi deziluzii după dânsul. Dăduse de peşte dar probabil şi peştii îl dibuiseră că este acolo aşa că îl ocoliră cât fu ziua de lungă, sau… poate că au şi ei spirit de glumă aşa că i-au jucat o festă colegului nostru în cel mai negru umor posibil. („HAŢ” Vasile, că ţi-au „tras-o”!)

Cinste vouă celor care aţi ajuns cu cititul până aici!

Gata, mă opresc!

Stimă şi consideraţiune prieteni!

Sănătatea maximă tuturor!

 


Dă-i notă

Adaugă comentariu

Discuție

niciun comentariu

Citeşte din aceeaşi categorie:

Indemn, 19 decembrie 2017, Suflet de poet

Sfarsit de cariera?, 6 decembrie 2017, Simplu... inca ma gandesc...

Din lumea pestilor, 24 iunie 2014, Stavridul lucios

Cugetarile unui val, 24 iunie 2014, Ce e val ca valul trece!

Pestele si pescarul, 24 iunie 2014, Fabula

EPISTOLĂ – Un strigăt din noapte, 12 august 2013, Daca voi orbi înseamnă ca m-au ales zeii să măresc întunericul. (Daniel Corbu)

Primavara sperantelor, 20 iulie 2013, "Primăvara este pentru suflet un surâs al infinitului" (Victor Hugo)

Cuvinte gri, 23 martie 2013, „Natura nu a trădat niciodată inima care a iubit-o.” William Wordsworth

Bătrânul, viaţa şi natura, 23 martie 2013, „Amintirea este întotdeauna un loc de întâlnire” Isabel Allende

Lumini în derivă, 23 martie 2013, Ironia supremă a vieţii este ca nimeni nu scapă de ea în viaţă. – (Robert Heinlein)