scrie

Prin pădure pe la Prut

Până în ziua când Dumnezeu va binevoi să-i destăinuiască omului viitorul, toată înţelepciunea omenească va fi cuprinsă în aceste două cuvinte: aşteaptă şi nădăjduieşte.

de Dinu Florin Cirstean, Marţi, 28 Decembrie 2010, 2331 afisari, rating 4.66667


 

Acum , la sfarsit de an , facand o analiza a partidelor de pescuit din 2010 , imi revine in minte cea mai haioasa si totodata cea mai obositoare “aventutra “ din anul ce sta sa se incheie.

Totul s-a intamplat la inceputul lui septembrie, cand , impreuna cu inca trei prieteni, am decis ca e cazul sa ne incercam norocul la Prut, rau pe care inca nu-l vizitaseram anul acesta din cauza inundatiilor din vara.

Ne-am intalnit intr-o sambata pe la orele 11 si am pornit , increzatori spre Prut. Aveam bagaje ca de-abia mai incapeam de ele in masina. Eu unul mi-am luat sase bete (trei bologneze si inca trei bete pentru pescuitul cu plumb greu , fara pluta). Aveam si 4 kg de viermi , 6 kg de nada Benzar, tot felul de aditivi, arome , spray-uri, etc; cort., sac de dormit, mincog, suport pentru undite, costum impermeabil din neopren, haine de schimb, mancare si apa pt. doua zile….  Bagaje cat incape. A trebuit sa trecem mai intai prin Botosani , pe la Politia de Frontiera sa ne ridicam vizele PG si permisele de pescuit , pe care le trimiseseram prin niste prieteni pescari cu o saptamana inainte. Apoi am pornit efectiv spre Prut. Am mers la Mitoc. Un loc in care eu personal nu mai fusesem , dar in care , unul dintre cei care era cu noi a prins in 2009 multa mreana si scobar.

Am juns in satul Mitoc , in jur de ora 16. Am incercat sa ajungem la apa, dar nu am avut nici o sansa. Toate drumurile de acces din sat catre Prut erau impracticabile. Se desfundasera rau de tot de la ploi , iar acum prin santurile aparute nu se mai putea trece cu masina. Ce era de facut ? Am oprit la unul din magazinele din sat si am intrat in discutie cu cei trei clienti pe care i-am gasit inauntru, luptandu-se cu niste sticle de bere :

-         Buna ziua! Sa traiti!

-         Buna ! zise unul

  -   Suceveni?, intreba alutul

-         Da , suceveni.

-         Vreti sa ajungeti la Prut nu? intreba al treilea .

-         Sigur tataie.Vrem sa ajungem dar nu prea vad cum.

-         Eheee, se poate , numai sa vrei.

-         Dar cum e apa ? E buna de pescuit? Nu-i tulbure? Mai sunt pescari ?

-         E plin de suceveni . Se prinde peste bine de tot. Mananca crapul , somnul. … Peste mult .

-         Si totusi cum zici badie ca putem ajunge la apa ?

-         Simplu. Va duc eu cu caruta. Stau chiar in capul satului. Am caruta, doi cai , si va reped pana la apa . Dar , na… , tre sa dati si voi ceva.

-         Bine. Hai ca ne intelegem. Ia-o inainte si arata-ne unde stai , ca venim si noi in urma matale.

Zis si facut. Dupa ce avu grija sa termine berea din sticla, omul se ridica si porni pe ulita la vale. L-am urmat dupa cateva minute. Nu statea departe. Ajunsi la el acasa , am inceput  sa descarcam bagajele. Omul s-a cam crucit cand a vazut cate bagaje avem si s-a multumit doar sa zica : - Noroc ca am doi cai…. “ 

Am incarcat in teleguta , care purta numele pompos de “caruta”, tot calabalacul si dupa ce ne-am catarat si noi pe unde am putut , am pornit in galopul “vijelios” a celor doi asa –zisi cai ( ca erau , vorba lui Ion Creanga – niste  "smartoage" de cai, "vlaguiti din cale-afara, si slabi, si bgaiijiti ca niste mati din cei lesinati". ). Dar ce mai tura – vura, ideea e ca , dupa un drum plin de zdruncinaturi si de reasezari ale bagajelor care aveau o tendinta fireasca sa se supuna legilor fizicii si sa paraseasca mijlocul de locomotie in care erau incarcate , care a durat aproximativ douazeci  de minute, am ajuns intr-o fundatura ( un fel de mal abrupt ,pe care caii nefiind din cei dotati cu aripi precum Pegas, nu-l puteau cobori. Aici, vajnicul nostru “ viziteu” ( totusi sa nu-i zicem “birjar”) ne anunta ca mica noastra expeditie hipica tocmai s-a sfarsit.

         - De aici coborati singuri malul asta, treceti de lunca din fata si ajungeti la apa Prutului; glasui el. Pentru drum dati si voi , macar cate cinci lei de om ( chestia e ca omul nostru stia valoarea leului greu si nu ne-a cerut cate cincizeci de mii din aia “ vechii”, cum zic multi pe la tara ).

Am platit si ne-am inteles cu respectivul, ca in ziua urmatoare , la orele 18-30 sa se prezinte din nou cu caruta proprietate personala , in acelasi loc pentru a ne recupera, cu promisiunea altor 5 lei de om drept rasplata. Omul nostru ezita o clipa, apoi fu deacord. Intoarse repede caruta si pleca grabit. Ne-a cam mirat plecarea asta grabita, dar am zis ca , probabil i s-o fi facut  sete , si poate inchide la magazinul de unde se paroviziona cu bere .

Dupa o scurta pauza in care am incercat sa ne odihnim nitel dupa zdruncinaturile din timpul drumului, am decis ca doi dintre noi sa merga in recunoastere pana la apa. Am pornit impreuna cu inca un  “coleg de suferinta”  la drum. Am coborat malul ala abrupt si am ajuns in lunca de jos. Acolo - surpriza. Nu exista deloc pamant tare. Doar mal in care te afundai binisor. Cu greu am reusit sa ne facem drum pana la apa. Lunca destul de deasa si malul moale faceau accesul foarte greu. Am gasit un fel de poenita, loc bunisor de asezat cortul, si  care avea si un spatiu de vreo zece metri fara tufisuri chiar pe malul apei. Dar cea mai grea lovitura abia acum a venit. Prutul era tulbure si crescut.

Ne-am intors la tovarasii nostri si le-am povestit cum stau lucrurile. Ce puteam face? Sa ne intoarcem era imposibil. Trebuia sa mergem vreo 5 km pe jos cu tot bagajul in spinare. Nu ne ramanea decat sa ne incercam norocul. Am facut mai multe transporturi cu bagajele si am campat in poenita descoprita mai inainte. Mai intai insa am taiat din rachitile din lunca foarte multe crengi si am facut un fel de podina aproape pe toata suprafata poenitei , ca sa nu ne afundam mereu in namol si sa putem pune cortul in niste conditii cat de cat acceptabile.

Despre rezultatele partiedei de pescuit nu are rost sa mai povestesc . Toata noaptea am prins cinci somotei ( toti impreuna ).Cinci somotei pentru care chiar si termenul de “somotei”, cred ca e exagerat. In fapt au fost niste piticanii putin mai mari decat palma.

Somnul in cort nu a fost deloc cel mai confortabil. Cu tot izoprenul pus dedesubt , malul a tinut foarte rece. Sa nu mai amintesc si de roiurile parca nesfarsite de tantari care ne-au bantuit seara si dimineata ( noroc ca aveam spray-urile speciale contra tantarilor cu noi, ca de nu….. ). Ideea e ca , mai mult obositi decat odihniti , dupa noaptea petrecuta , nu stiam ce sa facem . Pestele nu manca. Apa crestea din ce in ce mai tare si se tulbura tot mai mult ( pesemne poluase pe la prietenii nostri ucrainieni). Malul, de care eram plini , devenise insuportabil. Iar caruta avea sa vina sa ne recupereze abia la orele 18-30, dupa cum ne fusese intelegerea. ( asta daca avea sa vina).

Am luat cea mai grea , dar cred ca singura hotarare ce se putea lua atunci. Sa plecam inapoi in sat pe jos, cu bagajul in spinare. Am strans cortul , am mai aruncat din mancare si apa si am pornit , taras - grapis spre sat. Am decis sa nu urmam  drumul pe care am venit ci s-o luam de-a dreptul peste ogoare spre casa omului unde lasaseram masina, ca sa mai scurtam distanta .

Roua era mare, ierburile pana la genunchi, asa ca am fost nevoit sa ma imbrac in costumul de neopren, neavand cizme din cauciuc din alea scurte. Lucru care mi-a usurat pe deoparte bagajul, dar care pe de alta parte mi-a ingreunat miscarile si ma facea sa transpir foarte tare.  Mergeam care cum puteam Unul mai in fata , altul mai in spate , unul in stanga ,altul in dreapta. Total dezorganizati. Eram o imagine demna de toata mila. Patru insi plini de mal si acoperiti de bagaje abia tarandu-se prin ogoarele recent recoltate. Daca ar fi avut cine sa ne vada sigur ar fi avut ce rade de noi. Am ajuns intr-un tarziu la casa omului. Eram sleiti de puteri . Cu greu ne-am revenit. Omul nu era casa , ca am fi vrut sa-i zicem vreo cateva de “ dulce”, ca stia cu siguranta cum e apa , dar vrand sa faca un ban a stiut cum sa ne duca , si mai ales pe unde sa ne duca ca sa nu vedem ca apa e tulbure si sa nu-l mai paltim. De aceea a si plecat asa de repede.  Dar acum , asta era. Trebuia sa inghitim galusca .

Am plecat din Mitoc spre Horodistea. Acolo am putut sa ajungem cu masina pana la apa. Am pescuit cateva ore dar rezultatele au fost slabe de tot : trei mrenute si doi carasei .

Am plecat spre casa inca pe zi, ca sa nu prindem noaptea pe drum.

Si asta a fost aventura noastra , la prima iesire pe Prut din 2010. Drum lung, oboseala, nervi si un drum greu de uitat in caruta omului din Mitoc ( ca doar nu-l putem numi “mitoc-an” ).

Concluzia a tras-o unul din prietenii mei , cand a spus :

“ – Fratilor ati auzit de celebra “ caruta cu prosti”? Ei bine,  noi am fost ieri in ea“.

No comment !

 


Dă-i notă

Adaugă comentariu

Discuție

Dorin Tudoreanu, 13 Februarie 2012

ce natie spurcata sunt localnicii din zona, credeam ca am eu o problema .....

, 23 Februarie 2011

cu romanu nu te pui , e greu sa mai gasesti oameni seriosi

Radu Pop, 26 Ianuarie 2011

Grozave socoteli !

, 28 Decembrie 2010

adevarul e ca sa nu te increzi in sateni, chit ca-ti arata drumul cel bun..pilda pentru unii!

Citeşte din aceeaşi categorie:

Indemn, 19 decembrie 2017, Suflet de poet

Sfarsit de cariera?, 6 decembrie 2017, Simplu... inca ma gandesc...

Din lumea pestilor, 24 iunie 2014, Stavridul lucios

Cugetarile unui val, 24 iunie 2014, Ce e val ca valul trece!

Pestele si pescarul, 24 iunie 2014, Fabula

EPISTOLĂ – Un strigăt din noapte, 12 august 2013, Daca voi orbi înseamnă ca m-au ales zeii să măresc întunericul. (Daniel Corbu)

Primavara sperantelor, 20 iulie 2013, "Primăvara este pentru suflet un surâs al infinitului" (Victor Hugo)

Cuvinte gri, 23 martie 2013, „Natura nu a trădat niciodată inima care a iubit-o.” William Wordsworth

Bătrânul, viaţa şi natura, 23 martie 2013, „Amintirea este întotdeauna un loc de întâlnire” Isabel Allende

Lumini în derivă, 23 martie 2013, Ironia supremă a vieţii este ca nimeni nu scapă de ea în viaţă. – (Robert Heinlein)