scrie

Lumini în derivă

Ironia supremă a vieţii este ca nimeni nu scapă de ea în viaţă. – (Robert Heinlein)

de Dinu Florin Cirstean, Sâmbătă, 23 Martie 2013, 957 afisari


Începutul sfârşitului

 

Zgomotul surd al bulgărilor tari de pământ galben şi cleios care cădeau pe capacul sicriului din brad răsuna într-un ritm sacadat şi dureros pentru bătrânul ce stătea pe marginea gropii. Umeri-i gârboviţi de ani şi de nevoi păreau acum să nu mai suporte greutatea situaţiei în care se afla. Ochii săi altădată de un albastru de azur, acum erau spălăciţi şi secătuiţi de lacrimi.

Dintre toţi cei prezenţi acolo era singurul căruia chiar îi păsa de ceea ce se întâmpla. Ceilalţi erau prezenţi doar din diferite alte motive. Pe unii, rudele , îi aducea îndatorirea familială, în nici un caz cea sentimentală, pe alţii, cei de la pompe funebre, îi aducea îndatorirea serviciului pe care îl prestau. 

Slujba religioasă se terminase şi oamenii începuseră să părăsească micul cimitir. Odată cu această tristă înmormântare pentru sărmanul bătrân avea să înceapă o viaţă nouă. Nu mai avea unde să locuiască, nu mai avea nici o rudă de nici un fel de grad în viaţă pe care să poată conta. În ultimii ani locuise, el şi soţia sa în casa unui cumnat, un frate mai mic al celei care îi fusese mulţi ani tovarăşă de viaţă, dar unde nu mai avea ce căuta acum de unul sigur. Oricum, înainte de a ieşi din cimitir, respectivul cumnat ţinuse neapărat să-i reamintească cum stau lucrurile, aşa că i-a şoptit în timp ce trecea pe lângă el:

 „- Adio tataie! Ia-ţi javra şi dispari din vieţile noastre, ale tuturor!”

Bătrânul nu-i răspunse nimic. Ştia că avea perfectă dreptate. Aşteptă să se golească cimitirul şi apoi îngenunche lângă proaspătul mormânt. Despărţirea cea de pe urmă avea să fie una foarte lungă. Nu se grăbea. Avea tot timpul la dispoziţie. Nimeni nu-l invitase măcar la praznic, dar oricum nu ar fi mers. Ce să caute printre atâţia străini? Rude prin alianţă, dar totuşi străini. Pentru o parte dintre ei era chiar mai mult decât străin. Era duşman. Iar această duşmănie nu pornise de la el. Oricum, cât timp toate fuseseră bune în viaţa lor, cu toţii postaseră în prieteni. Îşi aminti de ziua când îl văzuse pentru prima dată pe  cumnatul ce tocmai trecuse pe lângă el. Era un copil pe atunci. Un copil urâţel şi atât de rotofei încât tricoul verde pe care acesta îl purta în acea zi nu-i acoperea bine burta lăsându-i buricul la vedere.

Alte amintiri îi invadară mintea în acele ultime momente de reculegere. Stătea cu ochii închişi, îngenunchiat lângă cel din urmă sălaş al fostei sale soţii şi ar fi vrut să plângă. Dar nu mai putea. Izvorul lacrimilor secase şi el. Doar amintirile îl năpădeau…

„Învingător prin KO tehnic...”şi numele său răsună puternic în sala polivalentă, urmat de ovaţiile foarte sonore ale mulţimii. Se simţea stăpânul lumii. Campion mondial la box, la categoria sa. Un vis ce devenise realitate. Luminile din sală se învârteau într-un ritm ameţitor. Nimic nu mai conta însă deoarece o văzuse preţ de o secundă printre toţi cei care năvăliseră pe ring pentru a-l felicita pe proaspăta sa soţie plângând de bucurie chiar în apropierea ringului. Acest lucru era suficient pentru el. Avea convingerea deplină că nu se antrenase şi că nu luptase degeaba. Până şi ea, cea care chiar dacă nu o spusese în mod făţiş nu era de acord cu sportul pe care el îl practica, se bucura acum pentru dânsul, înseamnă că totuşi realizase ceva deosebit.

Timpul trecu repede. Noaptea venise deja când stropii mari de ploaie, iscaţi parcă din senin (poate că şi cerul plângea alături de el), îl determinară să plece de lângă mormânt.

La poarta cimitirului, de după tufele de larice se auzi un scheunat uşor. Câinele său credincios („javra”) îl simţise că se apropie. Fluieră scurt şi o umbră albă şi mare apăru deodată lângă el. Câinele sărea bucuros în jurul său dând din coadă. Un uşor zâmbet îi flutură bătrânului preţ de o fracţiune de secundă pe buzele sale uscate. Acesta urma să fie tovarăşul său de viaţă de acum înainte. Atât cât o mai vrea Dumnezeu.

         În acea primă noapte de singurătate se adăpostiră într-unul dintre tuburile mari din beton care altă dată serveau staţiei de pompare din marginea oraşului, dar care acum, din cauză că respectiva staţie fusese închisă, constituiau  adăposturi vremelnice celor rămaşi fără de casă, aşa cum erau el şi câinele său.

 

*       

Pescuitul

         Vara se scursese încet dar totuşi repede, toamna trecuse şi ea iar iarna deja dădea semne timide de plecare. În viaţa bătrânului se produseseră schimbări importante. Devenise un om al străzii în adevăratul sens al cuvântului. Ziua de cele mai multe ori cerşea pe unde apuca pe străzile oraşului iar nopţile şi le petrecea alături de dragul său câine în pseudo locuinţa amenajată în acel tub de beton în care se adăpostiseră încă din prima noapte de când rămăseseră pe drumuri. Tot în acest timp bătrânul descoperise şi o nouă şi plăcută îndeletnicire pentru el. Învăţase să pescuiască şi acest lucru devenise aproape o pasiune pentru el. Profesor îi fusese un alt bătrân om al  străzii, un alt nedreptăţit al sorţii aşa cum era şi el. Bătrânul respectiv făcuse însă pace cu lumea în urmă cu două luni, murind îngheţat în adăpostul său improvizat.

         Din puţinii bani pe care reuşise să­-i strângă îşi cumpărase două undiţe, mulinete, fire şi toate celelalte care erau trebuitoare pescuitului. De fiecare dată pe malul apei îl însoţea şi câinele. Şi lui îi plăcea să stea ore în şir şi să trândăvească pe marginea râului. Uneori avea chef de joacă, fugărind păsările din marginea apei sau chiar fluturii care erau în trecere pe acolo. Alteori mai făcea câte o baie apoi ieşea pe mal şi se scutura energic de apă, udându-l pe bătrânul care se distra grozav în astfel de momente.

         Cu toate că era sărac nu lua acasă peştele pe care îl prindea. Îi era milă de bietele vietăţi din adâncuri şi le elibera imediat ce le scotea din apă. Doar arareori, în perioadele de sărăcie crâncenă şi foamete prelungită cuteza să-şi mai astâmpere foamea cu câte un peşte. Şi atunci o făcea însă cu o mare părere de rău.

         Orele pe care le petrecea alături de tovarăşul său credincios pe malul apei îi erau poate cele mai dragi clipe pe care le mai trăia. Uita cu totul de grijile zilnice şi de mizeria în care se zbătea. Uita de toate nedreptăţile trăite. Natura, indiferent de anotimp avea un efect odihnitor şi tămăduitor pentru el şi sufletul sau împovărat de durere.

*

Sfârşitul

         Nu dormise tocmai bine în acea noapte şi se trezise încă înainte de răsăritul soarelui. Nu făcu nici o mişcare nedorind să-şi trezească prietenul patruped, care dormea lipit de el oferindu-i astfel căldura de care avea nevoie pentru a putea supravieţui în nopţile geroase de iarnă. Era pentru el şi paznic şi prieten devotat dar iată că îl şi ajuta să poată trece cu bine peste condiţiile grele de iarnă.

         Îşi aminti de dimineaţa acelei zile de iarnă în care primise cea mai grea veste din viaţa sa. Vestea că le murise copilul într-un accident. Dacă el a reuşit să suporte într-un fel sau altul groaznicul eveniment, pentru fosta sa soţie acest lucru a însemnat însă mult prea mult. A suferit atunci o depresie puternică şi apoi au urmat îndelungi internări prin diferite spitale şi sanatorii. Internări lungi şi tratamente costisitoare. Astfel toată averea strânsă în viaţa de sportiv s-a cheltuit. Muncea din greu dar pe bani puţini. A fost nevoit să vândă şi casa ca să poată plăti în continuare tratamentele. Şi iată ca nu toate au fost în zadar. Au început să apară primele rezultate pozitive. A urmat o perioadă relativ bună în viaţa soţiei sale. Aproape revenise la normal. Neavând unde locui au fost primiţi de fratele mai mic al soţiei… Dar până la urmă a venit şi sfârşitul pentru ea…. O mişcare îl făcu pe bătrân să tresară din gândurile sale. Credinciosul său tovarăş se trezise şi el şi acum îl privea cu privirea sa blajină.

  • Hei amice, ce facem azi? Mergem să pescuim ceva?

Câinele dădu vesel din coadă ca şi cum ar fi înţeles ce-l întrebase bătrânul.

După ce au mâncat ceva pe fugă, au ieşit din locuinţa lor şi au plecat spre râu. Vor pescui de pe taluz, pentru că acolo apa era mai dezgheţată. Frigul destul de pătrunzător al dimineţii de iarnă nu-i deranja prea tare. Se învăţaseră să-l îndure şi poate chiar să-l ignore.

         Rezultatele nu au fost cele aşteptate. Doar un mic oblete s-a înfruptat din viermii din cârligul bătrânului. Bătrânul l-a privit zâmbind şi apoi l-a eliberat.

         La un moment dat însă îl cuprinse o ameţeală ciudată şi făcu un pas greşit pe taluzul oblic şi îngheţat. Alunecă şi căzu în apă.

         Apa rece, hainele groase cu care era îmbrăcat şi care se îmbibară cu apă şi deveniseră foarte grele, precum şi slăbiciunea trupului său bătrân făcură să nu aibă nici cea mai mică şansă de a se lupta pentru viaţa sa. Închise ochii şi nu mai simţi nimic altceva decât apa rece care îi pătrundea în plămâni.

         Îşi reveni cu greu. Era pe mal, întins şi acoperit cu nişte pături. Mai mulţi oameni erau adunaţi în jurul său. La început nu înţelegea ce se întâmplă, apoi însă îşi aminti totul. Ameţeala, pasul greşit, apa rece ….

  • Uite şi-a revenit! strigă cineva. Trăieşte!

- Eşti norocos bătrâne! Noroc de câinele tău… fără el te-ai fi prăpădit. Curajos câne. Curajos şi puternic… A sărit în apă şi te-a tras afară….

- Unde-i tovarăşul meu drag?  întrebă abia auzit bătrânul.

Nimeni nu-i răspunse însă. Ridicând puţin capul desluşi nu departe de el trupul alb ţeapăn al câinelui.

         - Efortul mare depus ca să te scoată din apă şi frigul de afară i-au fost fatale. N-a rezistat….

Şovăielnic bătrânul reuşi să se ridice în cele din urmă. Cu eforturi supraomeneşti el ridică în braţe trupul greu al animalului şi porni încet cu el spre adăpostul lor. Mergea şi plângea… Plângea şi din ochi dar mai ales plângea din suflet. Asta era lovitura fatală pentru el. Nu mai vedea nimic, nu mai auzea nimic, nu mai simţea nimic. Nimic altceva decât tristeţe. Nu văzu nici farurile, nu auzi nici claxonul şi poate că nici nu simţi lovitura care îl proiectă la câţiva metri depărtare pe asfaltul îngheţat. Căzu cu o bufnitură surdă … Sala întreagă vuia… luminile se învârteau într-un ritm ameţitor… : ”Învingător prin KO … destinul necruţător…”

Toate însă dispărură curând. Iarna plecase dintr-o dată. Un câmp minunat de un verde intens îl chema spre el. O lumină clară devenea din ce în ce mai puternică luminând totul. Şi în acea lumină zări, la orizont două siluete aşteptându-l şi chemându-l la ele. Cu un pas uşor porni în fugă spre ele. Soţia şi copilul lor erau acolo strigându-l la ei. Şi în fuga sa spre lumină, spre cei dragi şi spre fericirea eternă i s-a alăturat şi umbra albă a câinelui său. Toţi patru plecau acum împreună pe drumul cel fără de întoarcere după o călătorie mai mult decât tristă pe un pământ prea plin de durere si de nedreptăţi.

       


Dă-i notă

Adaugă comentariu

Discuție

niciun comentariu

Citeşte din aceeaşi categorie:

Indemn, 19 decembrie 2017, Suflet de poet

Sfarsit de cariera?, 6 decembrie 2017, Simplu... inca ma gandesc...

Din lumea pestilor, 24 iunie 2014, Stavridul lucios

Cugetarile unui val, 24 iunie 2014, Ce e val ca valul trece!

Pestele si pescarul, 24 iunie 2014, Fabula

EPISTOLĂ – Un strigăt din noapte, 12 august 2013, Daca voi orbi înseamnă ca m-au ales zeii să măresc întunericul. (Daniel Corbu)

Primavara sperantelor, 20 iulie 2013, "Primăvara este pentru suflet un surâs al infinitului" (Victor Hugo)

Cuvinte gri, 23 martie 2013, „Natura nu a trădat niciodată inima care a iubit-o.” William Wordsworth

Bătrânul, viaţa şi natura, 23 martie 2013, „Amintirea este întotdeauna un loc de întâlnire” Isabel Allende

Un Om – Nea Florică, 11 martie 2013, „Un prieten, când e un om, întrece şi pe un frate”Homer