scrie

Primavara sperantelor

"Primăvara este pentru suflet un surâs al infinitului" (Victor Hugo)

de Dinu Florin Cirstean, Sâmbătă, 20 Iulie 2013, 1012 afisari, rating maxim


După o lungă perioadă de frig, cu multă zăpadă, vânturi nebunatice şi ceţuri mohorâte care au îmbrăcat copacii cu flori de gheaţă albă, iată că de câteva zile soarele devenise tot mai curajos reuşind să trimită asupra lumii ceva mai multă căldură. Pe covorul rece al zăpezii care înrobise glia cu atâta asiduitate încă de la prima ninsoare a iernii şi care se păstrase intact până acum, începură să apară primele petice negre de pământ. Drumul străvechi de ţară care fusese neumblat în ultimul timp din cauza nămeţilor era bun de-acum, dovadă erau cele câteva urme de căruţă care se distingeau bine prin omătul zemos. Trunchiurile mestecenilor ce străjuiau drumeagul pe ambele părţi se înălţau albe şi drepte, spre cerul albăstriu, vărgat doar de câţiva nori alburii care se mişcau agale mânaţi de un vânt obosit. Păreau nişte lumânări pe care străbunii de sub glie le ridicaseră din pământul greu care le apăsa piepturile înspre Dumnezeu.

Era ora prânzului şi sub căldura binefăcătoare a soarelui care zâmbea lumii tocmai din vârful cerului, zăpada se topea din ce în ce mai mult. Pământul dezgheţat respira în sfârşit, iar respiraţia sa se transforma în vălătuci uşori de abur, vălătuci ce se ridicau plutind stingheri printre albii pomi şi peste câmpuri, făcând depărtările să tremure misterios.

Dintre crengile unui mesteacăn se distingea trupul negru şi parcă stropit cu var al unui graur rătăcit, sosit poate prea devreme. Venise aşadar. Se reîntorsese în ţară. Era un semn. Un semn că lucrurile intră pe un bun făgaş. Graurul îşi dădu cu iuţeală capul pe spate, îşi zburli penele şi după ce lovi cu putere aerul de câteva ori cu aripile sale mici se puse pe cântat. Cânta vesel, cânta din toată inima sa micuţă spunând tuturor celor care-l ascultau  că primăvara cea mult îndrăgită de oameni, plante, păsări şi animale deopotrivă era pe aproape. Graurii şi clopoţeii delicaţi ai ghioceilor sunt cei mai siguri vestitori ai sfârşitului de iarnă. Chiar dacă o să mai vină câteva omete, chiar dacă încă vor mai fi zile mohorâte şi friguroase, iar îngheţul încă va mai aşterne rece nemişcare în unele dimineţi, totuşi puterile reginei albe vor scădea cu fiecare zi ce va trece. Era vremea babelor, aşa că de acum toate răbufnirile iernii nu vor fi decât nişte toane trecătoare. Zăpada, chiar dacă se va mai cerne din cerul plumburiu, repede se va topi. Nu peste mult timp vor apărea din ascunzişurile lor de nimeni ştiute hoardele micilor gâze şi gângănii ale lumii. Vor ieşi chemate de soarele cald şi luminos. Toată firea se bucură  de înzdrăvenirea soarelui şi de reîntoarcerea primăverii. Pe rând vor reveni în ţară şi celelalte înaripate migratoare. Iarba va creşte crudă şi verde împestriţată de brânduşe, toporaşi, anemone sau brebenei. Toate florile din grădina lui Dumnezeu îşi vor trăi pe rând viaţa, umplând lumea de miresme şi culori în ordinea pe care Grădinarul suprem a stabilit-o încă de la facerea lumii, atunci când le-a aşezat pe toate la locul lor.

La un moment dat graurul tăcu parcă speriat. De undeva de departe, se auzea cineva venind. Păşea hotărât prin zăpada moale. O siluetă tremurătoare se ivi printre copaci. Înainta calmă, cu pas măsurat. Nu se grăbea prea tare dar nici nu mergea încet. Graurul o privea curioasă de la adăpostul oferit de înălţimea la care se afla. Un iepure pe care cine ştie ce gânduri nebune îl mânau într-aiurea peste câmpurile reci trecu în salturi bezmetice şi iuţi prin faţa celui ce venea, făcându-l să se oprească speriat de inopinata apariţie. Urecheatul trecu în viteză şi se făcu repede nevăzut în dosul unor dâmburi. Călătorul îşi continuă drumul. Ajunse aproape de graur. Se opri iar şi privi spre dânsul:

- De ce-ai tăcut tălică? Chiar crezi că nu te-am auzit? Când ai venit acasă pasăre mică? Pe unde ai fost? Nu i-ai văzut cumva şi pe soldaţii noştri? Sunt biruitori sau au muşcat ţărâna cu toţii? Pe unde-i răzbelul cel hâd care mâncă oamenii?  Pe bădia meu nu l-ai zărit? Spune cioc mic, spune! E sănătos au ba? Mai umblă pe lumea asta sau vede iarba încolţind de sub glie? De ce taci? Spune ceva!

Ca şi cum ar fi înţeles că se vorbea cu ea, pasărea reîncepu să cânte. Nu mai cântă însă cântecul de dinainte ci, aşa cum are obiceiul uneori această pasăre hâtră, începu să imite o ciocârlie. Versu-i suna atât de melodios şi atât de plăcut urechilor încât copilul, căci un copil era cel venise pe drumeag, începu să zâmbească. Zâmbea trist. Câteva lacrimi cristaline îi înrourau ochişorii de un albastru vioriu ca cel al viorelelor de primăvară. Câteva dintre aceste mici simboluri ale bucuriei dar şi ale tristeţii totodată, începură a i se prelinge pe obrazul neted. Băiatul le lăsa să curgă în voie. Privea pasărea cu o privire la fel de tristă ca şi zâmbetul de pe buze:

- Spune ghem de pene, cânţi de bine sau cânţi de rău?

Graurul însă cânta în continuare nestingherit. Nu se mai sinchisea de micul său interlocutor.

Copilul porni mai departe lăsând în urmă mestecenii cu tot cu al lor rapsod vremelnic. Ieşi de pe drumeag cotind pe după nişte tufe uscate de măceş. Pe acolo se mergea spre balta din marginea satului. Băiatul era curios dacă începuse să se dezgheţe apa. Îşi luase cu sine şi mica lui undiţă făcută dintr-un băţ uşor de sânger. De vârful băţului legase un foarte subţire dar rezistent fir de in iar ca şi cârlig folosea un bold îndoit. Pe post de plută avea o bucată dintr-un vârf de strujan prinsă cu aţă de cusut de firul undiţei. Era o undiţă rudimentară chiar şi pentru acele vremuri, dar atât îşi putea el permite. Văzuse undiţe de bambus la învăţătorul său şi la încă la un domn străin de acele locuri cu care se întâlnise de câteva ori pe baltă la pescuit. Dar acelea erau scumpe şi nici nu se prea găseau. Pentru el însă această undiţă era suficientă. Prinsese destui peşti cu ea de când se apucase de pescuit. Învăţătorul satului era acela care îl atrăsese spre această îndeletnicire foarte puţin populară printre oamenii locurilor. Îi făcea o deosebită plăcere să iasă pe malul bălţii şi să încerce să păcălească micii dar bătăioşii costraşi, frumoasele ocheane sau caracudele cele lătăreţe. Uneori mai pica şi câte un crăpuşor sau câte un lin. Acestea erau trofeele cu care el se mândrea cel mai mult.

După ce merse o bucată de vreme prin zăpada mustoasă de pe câmp ajunse la perdeaua de stuf arămiu ce străjuia balta pe acea parte. Palele călduţe de vânt făceau stuful să tremure şi să foşnească necontenit. Era ca o muzică mistică, ca o chemare necontenită către balta ce stătea ascunsă în dosul său. Băiatul porni pe o cărare mai veche pe care o ştia şi care şerpuia printre lăncile înalte de stuf.

Ajuns în faţa bălţii copilul se lumină la faţă. Cu toate că apa încă era îngheţată, totuşi, în cotul unde soarele o încălzea mai tare, aceasta se topise pe o porţiune destul de mare pentru a-i permite tânărului pescar să-şi încerce norocul.

Soarele se oglindea frumos în oglinda perfect nemişcată a gheţii şi a luciului de apă. Vântul nu se mai simţea. Nici cea mai mică adiere nu trecea de perdeaua densă a stufului. Era cald şi frumos. Era senin şi plăcut. Ca într-un vis. Numai de nu ar fi fost războiul…

Scoase de sub cingătoarea care îi înconjura mijlocul trupului subţirel care era ascuns sub  un vechi şi peticit cojocel cam mare pentru el, dar singurul pe care îl avea, o cutiuţă de lemn în care avea câteva râme culese din marginea unei grămezi cu gunoi de grajd. Luă o râmă şi o înfipse cu înfrigurare în cârligul său improvizat. Întreg trupul său micuţ era cuprins de un tremur de nerăbdare. Abia aştepta să pescuiască. Nu o mai făcuse de astă toamnă şi toată iarna visase la acest lucru. De multe ori în recile şi lungile nopţi, când poate nici măcar nu avusese ce să mănânce, se cuibărise în patul său şi îşi imaginase că se află pe baltă cu undiţa în mână. Aceste minunate închipuiri aveau darul să-l facă să uite de toate. De viaţa chinuită şi plină de lipsuri pe care o ducea, de foamea care îl chinuia mai mereu, de frigul de afară care uneori, atunci când nu aveau ce pune pe foc, se strecura fără nici o ruşine şi în micul lor bordei, şi chiar şi de război. Mai ales de război… Dacă nu ar fi fost războiul acesta crud şi nedrept…De la el porniseră multe dintre necazurile sale...

Câţiva piţigoi de stuf foarte gălăgioşi care se certau fără nici un motiv îl făcură să-şi întrerupă gândurile. Ce vesele şi neobosite erau aceste păsări. Lor nu le păsa de război, singura lor frică era reprezentată doar de ulii rotitori sau de nevăstuicile cele însetate de sânge.

Lansă montura cu o uşoară mişcare a mâinii. Momeala căzu în apă cu un plescăit fin. Pluta mică şi uşoară de strujan, după ce stătu un timp nemişcată, începu să tremure. Aşadar un peşte se interesa de râma pe care i-o oferea. Înţepă dar nu reuşi să prindă nimic. Băiatul oftă dezamăgit. Luă în mână cârligul, rearanjă râma şi aruncă din nou.

- Nu fi dezamăgit copile! Dezamăgirea este primul pas spre înfrângere, iar în viaţă trebuie să încercăm să fim mereu biruitori. Cei ce pierd nu se pot descurca în lumea asta crudă în care vieţuim cu toţii: mici sau mari, buni sau răi, bogaţi sau săraci.

Copilul tresări speriat. Cine îi vorbise? Întoarse repede capul. În spatele său, sprijinit de trunchiul unei sălcii plângătoare se afla un bărbat străin. Ghearele de fier ale fricii puseră stăpânire pe el. Scăpă undiţa din mână.

- Stai liniştit tinere prieten! Nu te speria! Nu sunt un om rău. Nu-ţi fac nimic.

- Cine eşti dară dumitale străine? Cine eşti şi ce cauţi aicea? întrebă abia şoptit băieţelul. Nu te cunosc… nu eşti de prin părţile locului… Ce vrei de la mine?

- Ai dreptate copile. Nu sunt de pe aici. Mă trag dintr-un sat aflat mai devale de aceste meleaguri. Mergeam spre el acum, când am văzut o urmă care se desprinde din drumul mare şi o coteşte încoace. M-am luat după ea curios să văd cine ia câmpul la picior acum când încă e zăpadă. Aşa te-am găsit. 

- Dar cum te-ai strecurat aici fără să te aud?

- Dragă băiete, de acolo de unde vin eu dacă nu înveţi să te strecori neobservat atunci probabil nu te vei mai putea strecura nicăieri, niciodată. Soarele şi luna nu le vei mai vedea lucind. Vei părăsi lumea asta amăgitoare mai repede decât ar fi cazul.

- De unde vii dumneata nene?

- De pe front băiete. Din gura tunului şi din clănţănitul ca de căţea nebună al mitralierei care scuipă moartea pe ţevile ei de metal.

Copilul tresări. De pe front. Gândul îi zbură la bădiţa lui. O întrebare îşi şi făcuse loc pe buzele sale subţirele, dar se opri şovăitor. Dacă străinul totuşi minţea?   

-  Dar e gata răzbelul? De ce este venită în ţară domnia ta?

- Nu e gata încă din păcate, dar o schijă nemiloasă mi-a smuls braţul drept. Am fost reformat şi trimis la vatră. De sub haina albastră de postav cu care era îmbrăcat străinul îi arătă tânărului ciotul încă bandajat care mai amintea de mâna pe care o avusese odinioară.

- Dar continuă să pescuieşti! Nu te sfii de mine. Şi eu am pescuit de câteva ori în viaţa mea. Nu mă prea pricep dar îmi plăcea să fac acest lucru înainte de merge pe front.

Copilul îl ascultă. Lansă din nou.

- Cum te cheamă băiete?

- Lisandru nene. Lisandru lu’Mardare.

- Câţi ani ai?

- În vara asta fac doisprezece.

- Doisprezece... eşti mare.

- Dar pe matale nene cum te cheamă?

- Ion copile. Ion îmi zice. Pe tata tot Ion îl chema… Ai familie Lisandrule?

- Acasă nu am pe nimeni afară de bunelul. Bunica a plecat la Domnul anul trecut.

- Dar părinţii? Fraţi, surori?

- Am avut părinţi că doar nu am apărut aşa din senin pe această lume dar nu i-am cunoscut. Au răposat la un an după ce m-au zămislit pe mine. Răpuşi de tifos. Surori nu am avut. Am, sau poate am avut, nici eu nu mai ştiu, un frate. Un frate mai mare. Bădia Ilie. Bădiţa meu drag, care m-a crescut şi a avut grijă de mine, că buneii erau bătrâni şi bolnavi şi toată grija gospodăriei o avea dumnealui. Dar acum…nu mai ştiu nimic de bădiţa. A fost luat pe front. Poate că mai face umbră pământului pe undeva sau poate a îngrăşat ţărâna prin cine ştie ce meleaguri străine. De când a plecat dânsul ne descurcăm tot mai greu, aşa cum putem şi noi. Cu foamea m-am înfrăţit iar cu frigul m-am făcut frate de cruce. Nimic nu mă mai bucură pe lumea asta. Poate doar pescuitul o mai face, uneori. Dar… poate că l-ai cunoscut dumneata nene pe bădia meu... L-ai cunoscut, nu-i aşa? Sigur trebuie să-l fi  cunoscut pe Ilie a lu’ Mardare! Nu?

Ochii-i stecleau de emoţie şi speranţă. Buzele îi tremurau iar glasul abia i se mai auzea.

Străinul îl răspunse cu tristeţe. Nu. Din păcate nu-l cunoscuse pe Ilie a lu’Mardare. Frontul e mare şi oştenii sunt mulţi. Nu-i poţi cunoaşte pe toţi. Copilul porni a plânge din nou. Cu braţul teafăr veteranul îl strânse la piept. Când se mai potoli, în timp ce¬-şi ştergea lacrimile fierbinţi băiatul îngână:

- Ce prost sunt… normal că nu aveai cum să-l cunoşti pe bădia al meu, dar un moment am crezut că…

Pluta dispăru fulgerător în adâncuri. Copilul abandonă ideea şi se concentră asupra a ceea ce se petrecea în apă. Luă în mână undiţa pe care între timp o lăsase pe mal şi înţepă puternic. Simţi că are în cârlig un peşte care se zbătea. Era un peşte nu chiar mic. Un timp se luptă cu peştele nervos încercând să-l aducă la mal, şi până la urmă izbândi. Era un crap frumuşel. Emoţia drilului îl copleşise. Trupul îi tremura iar. Luând în mâini peştele el privi triumfător spre omul din spatele său.

- Ooo ce peşte mare şi frumos ai prins Lisandrule! Felicitări!

Băiatul aşeză peştele pe mal, ceva mai departe de apă. Crapul prinse a se zbate cu putere.

Fostul soldat îl privea atent. Se uita la salturile disperate ale acestuia şi la mişcările lui ritmice din gură, mişcări  ce aminteau de mişcările pe care le face şi omul atunci când se înăduşă. Ochii săi de oţel se umeziră uşor:

- Nu-l omorî copile! Fă o faptă bună şi dă drumul acestui peşte înapoi în apă. Lasă-l să trăiască, te rog! Prea multă moarte am întâlnit pe front… prea multe chipuri am privit stingându-se înainte de vreme, prea multe guri care încercau zadarnic să ceară îndurare de la Dumnezeu am văzut. Guri din care rugile ieşeau însă sub forma unor şoapte bolborosite şi de nimeni înţelese…Prea multe braţe întinse a îndurare şi a ajutor… prea mulţi ochi împietriţi din care chipul slut al morţii îţi zâmbea batjocoritor…. Viaţa este un dar de la Dumnezeu şi doar El are dreptul de a o curma.. Fi bun aşadar copile! Dă-i drumul, pune-ţi o dorinţă şi ea se va îndeplini! Dumnezeu mereu îi răsplăteşte pe cei cu inima mare.

Băiatul îl asculta înduioşat. Fără a mai sta mult pe gânduri luă crăpceanul grăsun şi-l puse cu mare grijă în marginea apei. Un timp acesta stătu ameţit dar apoi, când îşi reveni, dădu de două ori din coadă şi apoi dispăru sub ape. Gândul băiatului zbură atunci la bădia Ilie, fratele său mai mare aflat pe front.

**

Tresări speriat. Sudori reci îi acopereau fruntea. Ce vis ciudat avuse! Se ridică din pat şi se îmbrăcă grăbit. Soarele era deja sus. Bunicul stătea pe prispă şi fuma. Îl salută respectuos, aşa cum o făcea în fiecare dimineaţă.

- Ce duminică frumoasă Lisandre!!! Ce faci azi?

- Voi merge până la baltă să văd dacă s-a dezgheţat. Îmi iau şi undiţa, poate o să prind vreun peşte sau doi.

- Mai întâi bea ulcioruşul acesta de lapte şi îmbucă codrul acesta de pâine. Ni le-a adus ţaţa Cătina de sufletul lui bărbatu-său, Dumnezeu Să-l ierte!

După ce mâncă în grabă şi după ce mulţumi Domnului că se îngrijise de el şi de bunicul său şi de data asta, se grăbi să plece la baltă. Luă undiţa de la locul ei, cutia cu râmele strânse încă din ziua precedentă şi ieşi pe poartă.

După ce trecu şi de ultima casă a satului ajunse la drumeagul străjuit de mestecenii cei cu trunchiurile albe şi drepte. Drumeagul şerpuia un timp peste câmp, urca apoi dealul din depărtare şi în cele in urmă se pierdea după aceasta.

Ziua era frumoasă. Soarele împrăştia tot mai multă căldură peste pământul ce începea să se dezgheţe iar pe alocuri se ridicau vălătuci subţiri de abur. Un graur îşi cânta aria ascuns undeva printre ramurile copacilor. „Exact ca în vis…”, îşi aminti copilul. Ajunse curând la locul unde trebuia să părăsească drumeagul când văzu în depărtarea tremurătoare silueta unui om care venea înspre sat. Se opri să-l privească. I se părea cunoscută… dar totuşi ceva nu se potrivea… Cel ce se apropia mergea greu, târând un picior. Încet, încet omul se apropie de băiat. Silueta îi era cunoscută cu siguranţă… Da … nu se putea înşela … Era bădia Ilie… Bădiţa lui cel drag. Era rănit şi se întorcea de pe front. Fusese reformat şi trimis la vatră, aidoma străinului din visul său. Străinul care îl rugase să elibereze peştele. Străinul… peştele … dorinţa…

Dorinţa se îndeplinise.

O porni în goană în întâmpinarea soldatului ce mergea cu mare greutate pe drumul abia deszăpezit.

- Bădie…. Bădie Ilie! Bădiţa meu drag!!!

Câmpul alb, în care îşi făcuseră loc primele petice negre de pământ strălucea frumos în bătaia razelor de soare. Sub mestecenii alburii, în mijlocul drumeagului, îngenunchiaţi,cei doi fraţi stăteau îmbrăţişaţi plângând unul cu capul pe umărul celuilalt. De sus, dintre ramuri, un graur rătăcit, venit poate înainte de vreme cânta. Cânta din toată inima sa micuţă. Cânta şi privea melancolic spre cer în aşteptarea confraţilor săi. Deodată la orizont apăru un stol de mici zburătoare… Înaintau pe cerul înalt cu zborul lor haotic, specific graurilor, zbor ce aminteşte de sufletele rătăcite şi de zbaterea acestora în încercarea de a afla calea spre mântuire. Se întorceau şi ei. Toată lumea revenea acasă. Acum se putea spune că venise cu adevărat primăvara.

Venise peste întreaga ţară, dar mai ales venise în inima lui Lisandru.


Dă-i notă

Adaugă comentariu

Discuție

Sebastian Ursu, 6 Decembrie 2017

Foarte, foarte frumos... emotionant

Citeşte din aceeaşi categorie:

Indemn, 19 decembrie 2017, Suflet de poet

Sfarsit de cariera?, 6 decembrie 2017, Simplu... inca ma gandesc...

Din lumea pestilor, 24 iunie 2014, Stavridul lucios

Cugetarile unui val, 24 iunie 2014, Ce e val ca valul trece!

Pestele si pescarul, 24 iunie 2014, Fabula

EPISTOLĂ – Un strigăt din noapte, 12 august 2013, Daca voi orbi înseamnă ca m-au ales zeii să măresc întunericul. (Daniel Corbu)

Cuvinte gri, 23 martie 2013, „Natura nu a trădat niciodată inima care a iubit-o.” William Wordsworth

Bătrânul, viaţa şi natura, 23 martie 2013, „Amintirea este întotdeauna un loc de întâlnire” Isabel Allende

Lumini în derivă, 23 martie 2013, Ironia supremă a vieţii este ca nimeni nu scapă de ea în viaţă. – (Robert Heinlein)

Un Om – Nea Florică, 11 martie 2013, „Un prieten, când e un om, întrece şi pe un frate”Homer