scrie

Un Om – Nea Florică

„Un prieten, când e un om, întrece şi pe un frate”Homer

de Dinu Florin Cirstean, Luni, 11 Martie 2013, 1249 afisari, rating maxim


          Nea Florică. Cine este cu adevărat nea Florică? Probabil nimeni, sau mă rog, foarte puţini ştiu acest lucru, deşi nea Florică este un personaj foarte popular. Un vânzător de flori cu state vechi, aşa cum este nea Florică, are foarte multe relaţii, el intră în contact cu mulţi oameni. Şi unde mai pui faptul că nea Florică este şi pescar? Dar cam aici se opresc toate informaţiile despre dumnealui. Adică s-ar mai putea adăuga câteva lucruri şi anume faptul că pare a fi trecut de vârsta mijlocie, că are un vocabular foarte pitoresc, că este ţigan şi că nu se ruşinează deloc cu asta precum şi faptul că este o persoană foarte agreabilă care se face iubită de toată lumea. Nu a jignit niciodată pe nimeni şi nici nu se supără când cei din jurul său mai fac unele glume la adresa sa şi a etniei sale.

          O dată chiar am asistat la o astfel de discuţie. Eram la Gura Solcii, pe râul Suceava şi pescuiam nu departe de câţiva pescari care erau amici buni de-ai lui nea Florică. La un moment dat pe mal a apărut o maşină albă din care a coborât florarul. : ”- Ia uitaţi măi la Romburak, şi-a tras maşină la contrast!!!” a spus unul dintre pescarii care îl cunoştea. Ceilalţi au început să râdă. „- Păi ca să mă disting din ea măi…eu  fiind o persoană distinsă după cum ştiţi”…le-a cântat în strună nea Florică.

           Dar câţi ani are cu adevărat, de unde este de loc sau care este numele său întreg, …sunt toate nişte necunoscute. El locuieşte singur într-o garsonieră închiriată unde nu primeşte aproape pe nimeni. Nu se ştie dacă are rude pe undeva prin ţară, ori poate că are chiar familie… Câteodată dispare câte o lună sau două şi nimeni nu ştie unde se duce. Când e întrebat preferă să glumească: ”- Dar ce doar păsările albe au voie să migreze? Am fost în ţările calde.”

            Aşadar acesta este nea Florică, atât cât îi lasă el pe ceilalţi să ştie despre dânsul. Probabil nici apelativul de „Nea Florică” nu este numele său adevărat, ci este numele primit datorită îndeletnicirii sale zilnice, aceea de a vinde flori.

         Când nu vinde flori, nea Florică are obiceiul să pescuiască şi este chiar un pescar destul de bun. Nu are un stil de pescuit preferat, el se pricepe să pescuiască în orice fel. Pe lângă faptul că nea Florică are grijă să nu supere oamenii din preajma sa, el este foarte atent şi cu natura şi vieţuitoarele sale „umane, dar non-omeneşti”aşa cum le denumeşte chiar el. Întrebat fiind ce vrea să însemne formularea aceasta: „uman, dar non-omenesc” el a răspuns: „Este foarte simplu, toate vieţuitoarele lumii sunt umane adică toate au sentimente şi trăiri dar nu fac parte din specia omului, deci nu sunt omeneşti”. Fidel acestui principiu nea Florică nu reţine niciodată peştii pe care îi prinde. După ce îi aduce cu grijă pe mal, el le scoate cu mare atenţie cârligul din gură, apoi cu o blândeţe în gesturi foarte rar întâlnită îi aşează în marginea apei şi-i mângâie uşor până aceştia îşi revin complet şi dispar sub ape. Dacă însă din întâmplare răneşte vreun peşte şi nu-l mai poate salva, nea Florică se mâhneşte foarte tare, iar dacă evenimentul se produce de două ori în timpul aceleiaşi zile el se opreşte din pescuit. „- Astăzi sunt un criminal, nu pescar.” zice el, apoi îşi strânge echipamentul şi pleacă.

         Nu m-am numărat de la început printre prietenii săi. Nu făceam parte nici măcar din anturajul său mai îndepărtat. Ne întâlneam uneori pe câte un mal de apă, ne salutam, schimbam câteva impresii, de obicei protocolare, şi cam atât. Îmi plăcea când dădeam peste el la pescuit pentru că numai urmărindu-l chiar şi de la distanţă aveam multe de învăţat. Are o tehnică foarte bună, elegantă şi foarte exactă. Ştie să nădească eficient, ştie să lanseze corect, să conducă linia bine pe vadul de nadă, dacă pescuieşte la plută, să înţepe la fix şi să aducă peştele la mal cu multă răbdare şi pricepere.

        Dar într-o zi, o serie de întâmplări au făcut ca relaţiile dintre noi să se schimbe radical.

Era într-o toamnă timpurie, sau o vară târzie, depinde doar de modul în care priveşti lucrurile. Mă chinuiam să prind scobari folosind în cârlig mătreaţă culeasă de pe pietrele din apă, deoarece domnii dăltari erau super mofturoşi şi nu doreau să se atingă de alte momeli. Ratările erau la ordinea zilei. Nu reuşeam să înţep nici un peşte cu toate că trăsăturile nu lipseau. Nici nu observasem că de mine se apropiase cineva, de aceea m-am speriat niţel când am auzit în spatele meu o voce care mă interpelă:

- Hei  măiestrică, stai un moment să verfichez ceva!

Am întors repede capul şi l-am văzut pe simpaticul nea Florică, care stătea în spatele meu şi mă privea cum ratez, ratez şi iar ratez. L-am salutat respectuos, ne-am strâns călduros mâinile şi i-am spus:

- Nea Florică, cred că nu mă pricep eu la acest stil de pescuit că altfel nu-mi explic de ce ratez atât.

- Păi tocmai de asta am zis mai adineaori să stai puţin, să verifichez ceva.

Nea Florică luă în mână cârligul, îl privi atent apoi zise zâmbind:

- Asta este meşteraş. Nu pui corect mătreaţa în cârlig. Dăltarul prinde de capetele care atârnă şi de aceea ratezi. Uite cum tre’ să faci ca să-l răpui pe dumnealui!

Nea Florică se apropie de apă, se aplecă şi culese nişte mătreaţă de pe pietrele din albie.

- Firele de mătreaţă trebuie să fie destul de lungi dar nu trebuie să atârne capetele. Mătreaţa o înfăşori pe fir în sus, pe forfac, şi apoi doar cu ce rămâne acoperi cârligul.

După ce termină de meşterit zise:

- Ia probăluieşte acum domnucule!

M-am conformat. Prima aruncare, trăsătură, scobar pe mal.

Nea Florică mă privea zâmbind. L-am întrebat:

- Nea Florică, dumneata mănânci peşte?

- Nu mănânc, dar nu trebuie să dai drumul peştelui doar pentru că eu sunt aici şi te privesc. Este un peşte perfect reglementar (regulamentar, ar fi vrut să zică) aşa că ai tot dreptul să-l reţii. Acum te las cu bine! Eu plec mai la vale unde sper să găsesc un locuşor liber unde să mă unduiesc şi eu.

          Salutându-mă cu o uşoară înclinare a capului el plecă mai la vale. Dar ne era dat să ne mai întâlnim în acea zi.

        Am pescuit încă vreo câteva ore reuşind să prind destul de mulţi scobari frumoşi. Făceam exact cum mă învăţase Nea Florică şi rezultatele se vedeau. Nu mulţi pescari ar fi făcut ceea ce făcuse el, şi anume să-l înveţe pe un pescar pe care-l cunoştea doar din vedere, unele trucuri câştigătoare. Dar el era un om bun şi ajuta pe oricine putea.

       Spre seară am hotărât să închei partida de pescuit şi să plec acasă. Drumul mă ducea paralel cu apa, înspre aval. După aproximativ un kilometru, la un cot mai pronunţat al albiei l-am zărit din nou pe Nea Florică. Stătea pe pământ cu spatele sprijinit de o stâncă colţuroasă care străjuia malul pietros al râului. Stătea şi nu pescuia. Părea că doarme, absent la tot ceea ce se întâmpla în jurul său. M-am apropiat incitat de totala nemişcare a pescarului să văd ce se întâmplă. Nici nu a tresărit când am ajuns aproape de el. Apoi am înţeles şi de ce anume. Lângă el am văzut o seringă şi o borsetă în care se vedeau nişte flacoane. Avea o criză diabetică. Nu era încă în comă dar probabil nu mai avea mult până acolo. L-am prins de gulerul cămăşii şi l-am scuturat. A deschis ochii şi m-a privit absent. Apoi tot din ochi mi-a indicat seringa, apoi borseta cu flacoane. Am luat borseta şi am scos mai multe flacoane. Când am pus mâna pe cel care scria „GlucaGen” el a clipit în semn de aprobare. Fusesem un „sanitar priceput” destul de bun în anii de şcoală, chiar am câştigat câteva concursuri zonale şi chiar şi unul judeţean, aşa că mă descurcam cu acordarea primului ajutor şi cu facerea injecţiilor. L–am întrebat unde trebuie să-l înţep. Mi-a indicat partea superioară a coapsei. L-am întins uşor şi i-am făcut injecţia intramusculară. După un timp relativ scurt şi-a revenit. A cerut să-i aduc rucsacul. Am găsit în el un borcan cu zahăr din care i-am dat câteva linguri pe care le-a înghiţit cu greu. Îşi revenea repede în simţiri. După circa jumătate de oră arăta ca nou. Mi-a mulţumit mult. „- Am avut o criză e hipoglicemie. Dacă nu treceai pe aici probabil mă stingeam. Măcar muream în mijlocul naturii, pe malul apei. Cel mai frumos loc cu putinţă unde să mori. Mi-ai salvat viaţa prietene. Acest lucru nu se uită niciodată.”

         L-am întrebat dacă să sun la ambulanţă dar a zis că nu este nevoie. Nu era prima dată când păţea aşa ceva. I se mai întâmplase.

Deja era iar în puteri.

         De atunci am devenit mai apropiaţi. Mi-a cerut numărul de telefon şi adresa. Mă vizitează destul de des şi chiar m-a invitat şi la el de câteva ori. Mi-a împărtăşit şi unele aspecte din viaţa sa pe care nu le cunoşteam. Aşa am aflat că nea Florică nu are familie ci doar o mătuşă, soră de-a tatălui său, care locuieşte într-un sat din judeţul Brăila. La ea merge când dispare din zonă. Îi duce bani şi are grijă ca toate treburile din gospodăria bătrânei să fie făcute. O ajută cum poate şi el.

         Mi-a mai povestit şi alte amănunte ale vieţii sale dar discreţia absolută pe care mi-a solicitat-o în legătură cu ele mă împiedică să le aştern pe hârtie. Important este că am devenit colegi foarte buni de pescuit, că m-a învăţat şi probabil mă va învăţa tot felul de trucuri câştigătoare şi că împreună mai avem de luat la întrebare mulţi peşti de acum încolo.

         Probabil că mulţi şi-ar dori un astfel de prieten şi mentor totodată.

         Mă pot considera aşadar norocos din acest punct de vedere.

         Fir întins tuturor!


Dă-i notă

Adaugă comentariu

Discuție

niciun comentariu

Citeşte din aceeaşi categorie:

Indemn, 19 decembrie 2017, Suflet de poet

Sfarsit de cariera?, 6 decembrie 2017, Simplu... inca ma gandesc...

Din lumea pestilor, 24 iunie 2014, Stavridul lucios

Cugetarile unui val, 24 iunie 2014, Ce e val ca valul trece!

Pestele si pescarul, 24 iunie 2014, Fabula

EPISTOLĂ – Un strigăt din noapte, 12 august 2013, Daca voi orbi înseamnă ca m-au ales zeii să măresc întunericul. (Daniel Corbu)

Primavara sperantelor, 20 iulie 2013, "Primăvara este pentru suflet un surâs al infinitului" (Victor Hugo)

Cuvinte gri, 23 martie 2013, „Natura nu a trădat niciodată inima care a iubit-o.” William Wordsworth

Bătrânul, viaţa şi natura, 23 martie 2013, „Amintirea este întotdeauna un loc de întâlnire” Isabel Allende

Lumini în derivă, 23 martie 2013, Ironia supremă a vieţii este ca nimeni nu scapă de ea în viaţă. – (Robert Heinlein)