Dupa vantul destul de aprig de peste zi , boarea care doar mai incretea usor apele lacului la aceste ceasuri mirifice de seara, parea doar o joaca, era precum suflarea usoara si calda a unui urias bland pe deasupra pamantului.
Stuful atat de framantat in timpul cat a imparatit soarele acum doar mai tremura cu un fosnet ciudat asemenea unor soapte misterioase si neintelese ca intr-o incantatie fantasmagorica.
Giganticii plopi riverani isi trageau rasuflarea dupa lupta titanica cu nemilosul Eol.Din coroanele lor cu frunzele inca vIbrand, mai multi cuci se grabeau sa-si cante cu foc dragostea care-i stapanea .
Nu doar ei erau in dragoste . Si broastele de toate neamurile care isi faceu veacul pe aceasta balta uriasa erau cuprinse si ele de febra imperecherii. Semnalul il dadu un broscoi batran . Iesit in marginea apei ,printre stuful verde umfandu-si bojocii el slobozi mai multe octave grave pornind astfel cantarea. Il urmara la inceput timizi alti broscoi , mai tineri iar curand toata firea rasuna de oracaitul de diferite tonalitati si intensitati al neamului broscaresc.
Soarele, trecut de cealalta parte a pamantului isi mai facea totusi simtita prezenta printr-o minunata valvataie rosiatica care lumina fantastic cerul inspre apus.
La celalalt capat al lumii , dintre paduri si ape iesise minunata luna . O luna plina , perfect rotunda si minunat de luminoasa. Se inalta incet – incet pe cerul care era de o claritate mareata.
Gaze nebune bazaiau halucinant prinse in jocuri haotice si periculoase pe deasupra apei. Era ora de dezmat culinar pentru rosioarele obisnuite sa vaneze la suprafata apei aceste mici creaturi inaripate. Plescaituri nenumarate indicau faptul ca ospatul incepuse.
De pe o frunza franta de trestie, un melc cu cochilie caruia ploile repetate din ultimile zile ii adusera umiditatea de care avea nevoie pentru a se avanta in calatoriile pline parca de nemiscare de la suprafata pamantului, privea cu ochii sai tentaculari imprejurimile …
“ Si te du la Dunare / Si bea apa tulbure ! … “
Hei melc, melc , codobelc…ce intelegi tu oare din aceasta lume atat de uriasa si plina de pericole pentru tine? Poate ca intelegi totul , poate ca nu intelegi nimic, dar desigur intelegi destule pentru a putea continua sa-ti duci mai departe casuta si neamul.
O libelula nervoasa, probabil stapanul vremelnic al acelei portiuni de balta gasi de cuviinta sa-si mai arate puterile inca o data in acea zi aflata spre final si incepu sa-l necajeasca pe bietul melc cu repetate atacuri aeriene, astfel incat acesta din urma se retrase abatut in adapostul sigur al sidefatei cochilii.
Cucii tacura ,soarele nu se mai vedea, luna se ridicase mandra pana deasupra si celor mai inalti copaci. O imensitate de mici luminte de intensitati diferite acoperea acum bolta cereasca . Noaptea pusese stapanire peste tot si peste toate. Si libelul plecase la salasul sau. Gazele se ascunsesera , iar pestii mai faceau salturi doar arareori. Doar broscarimea inca mai canta, dar nu pentru mult timp , curand totul deveni tacere.
Era timpul sa ma odihnesc si eu. M-am ridicat incet de pe scaunul aflat in marginea apei. Mi-am strans cu mare grija sculele de pescuit si apoi am intrat in cort. Doream sa ma odihnesc si totodata sa visez ceva frumos. Dar ce putea fi oare mai frumos si mai pur decat apusul la care tocmai asistasem?
Poate doar pruncul abia nascut din pantecele mamei sale care nu a gustat inca din nevolniciile lumesti.