scrie

Usque ad finem

„Blestemul este o provocare nemăsurată…” Emil Cioran

de Dinu Florin Cirstean, Vineri, 19 Iulie 2013, 942 afisari


Dinspre linia orizontului, soarele care încă nu se vedea, arunca cu o mână tremurătoare spre pământul aflat sub stăpânirea nopţii, mici bulgări de lumină palidă, anunţându-şi venirea.

Bătrânul înainta încet, cu pas molcom, pe drumeagul şerpuit ce ducea spre iazul din marginea pădurii. Cunoştea drumul ca-n palmă aşa că mergea pe el prin întuneric la acel ceas încă prea matinal la fel de sigur ca şi cum ar fi făcut-o în plină zi pe lumină. Era iazul pe care pescuia de-o viaţă, era iazul care îi adusese atâtea şi atâtea bucurii şi pe care trăise multe clipe minunate de-a lungul anilor. Într-un fel el considera iazul ca fiind unul dintre membrii  familiei sale. Între soţie, copii şi iaz îşi împărţise timpul ani de-a rândul. Când era fericit venea la iazul său drag să-i transmită şi lui din bucuria sa, iar iazul îl primea cu căldură şi se bucura împreună cu dânsul prin cântecele vesele ale minunatelor păsări şi prin salturile vioaie ale peştilor. Când era trist venea de asemenea la iaz, iar acesta îi asculta răbdător oful şi până la urmă reuşea să-l consoleze, să-l îmbărbăteze, să-l facă să uite de necazuri oferindu-i spre desfătarea ochilor şi spre liniştea sufletului imagini şi sunete parcă vrăjite.

Ajunse până aproape de iaz. Acolo era o buturugă pe care avea obiceiul să se odihnească uneori şi să privească nemişcat la minunăţiile pe care i le oferea natura. Aşa făcu şi în acea zi.

Fiorul dulce al vântului de dimineaţă era ca o binecuvântare pentru întreaga natură care se trezea uşor la viaţă după noaptea calmă şi odihnitoare. Firele de iarbă, grele de rouă, îşi scuturau micile lacrimi matinale tremurând uşor. O fină ţesătură ca de mătase ce se întindea între tulpinile a câtorva flori riverane, opera de artă a unui brav păianjen artizan, care acum stătea pitit cine ştie pe unde, vibra încet. Venirea zorilor o îngreunase şi pe ea umplând-o de mici bobiţe de mărgean frumos strălucitoare în văpaia de purpură regală a soarelui ce tocmai răsărea.

De pe întinsa suprafaţă a apei răcoroase a lacului care acum primea sărutul fierbinte al chipeşului zeu Ra, începură să se ridice balauri greoi de ceaţă. Se ridicau iar apoi porneau să se târască de colo-colo mânaţi într-aiurea de toanele lui Eol cel de-a pururi nestatornic.

Liniştea care stăpânea dimineaţa era deplină. O linişte pură şi măreaţă, o linişte de catedrală străveche.

În acea minunată dimineaţă timpul parcă se oprise în loc preţ de câteva clipe îngăduind lumii să-şi ia un mic popas de calm şi fermecătoare nemişcare înainte de începerea zbuciumului diurn.

Glasul dulce al unei ciocârlii fu primul sunet care destrămă vraja. Dintre brazdele unei ţarini ea se ridicase plecând în zboru-i rotit spre înălţimile albastre în încercarea-i sisifică de a se întâlni cu iubitul ei – Soarele. Soarele, pe care îl iubea încă de pe vremea când era mândra fată a unui viteaz crai, înainte de a fi blestemată de mama măreţului astru şi de a fi preschimbată în această pasăre gingaşă. Se înălţă mereu şi mereu, tot mai sus, până deveni o mică gâză în azurul infinit al bolţii. Dar Soarele, iubitul ei era încă prea departe. Abia acum se urcase pe dealurile de la orizont. Dezamăgită, ciocârlia începu să coboare încet. La un moment dat amuţi şi aripile-i deveniră de plumb. Căzu ca săgetată înapoi printre brazdele ţarinei de unde se ridicase. Nu va trece mult timp şi iarăşi va da curs chemării dragostei. Iarăşi va porni spre înălţimi. Nu are astâmpăr deloc. Ăsta e blestemul ei, blestem pe care trebuie să-l trăiască zi de zi, ceas de ceas.

Dinspre pădurea de plopi tremurători răzbătu un ciocănit scurt. O ciocănitoare care tocmai ieşise din cuib şi-şi dezmorţea aripile bătând hotărâtă aerul cu ele, ciocănise  în grabă trunchiul drept ca o lumânare al unui tânăr arbore. Gâzele de diferite neamuri erau încă ascunse în locurile lor de odihnă. Soarele, cel care răscoleşte toate vieţuitoarele, nu le încălzise suficient pentru a le îndemna la zbor. Neobosita ciocănitoare are şi ea blestemul ei care o urmăreşte permanent. Ea nu a fost dintotdeauna pasăre. Pe vremuri fusese femeie. Într-o zi Dumnezeu a chemat-o la El şi dându-i un sac plin îi porunci  să-l arunce într-o baltă adâncă. Mult prea curioasă din fire femeia a desfăcut sacul pe drum să vadă ce era înăuntru. Acesta era plin cu diferite gânganii şi insecte, care au ieşit din sac şi s-au împrăştiat imediat peste tot în lume. Dumnezeu s-a mâniat atunci pe nefericita femeie şi a transformat-o în pasăre poruncindu-i să nu-şi afle liniştea până nu va aduna toate insectele din lume. De atunci sărmana pasăre este o neadormită cercetătoare a gângăniilor de pretutindeni, din scoarţa, inima şi scorburile copacilor din toată lumea. O clipă nu stă locului. Mereu este în căutarea hranei.

Un uşor plescăit care se auzi dinspre apă îi aminti de ce se afla acolo.

Se ridică încet, cu băgare de seamă şi cu o oarecare sfială în mişcări, parcă nevoind să sfarme prin prezenţa sa farmecul acelui minunat început de zi.

Avea obiceiul să pescuiască la marginea liniei de plopi, într-un cot al iazului în care nu se prea aventurau şi alţi pescari. Observă undeva mai departe, în stânga sa, ivindu-se printre coloanele încă dense de ceaţă siluetele a doi tineri pescari. Pescuiau dincolo de stânca cea mare care străjuia apa, pe malul cu stuf.

Nu era un adept al metodelor sofisticate de pescuit. O vargă fină, echipată cu o linie uşoară era suficientă pentru dânsul. Nădea doar cu nadă făcută de el, iar în cârlig punea mici bobiţe de mămăligă făcută după o reţetă proprie.

Aşa şi acum. După ce aruncă în apă, chiar în apropierea unor nuferi câţiva bulgări mici de nadă, îşi desfăcu cu grijă echipamentul. Îmbină atent tronsoanele vergii apoi îi ataşă linia pe care o avea pregătită de acasă. După ce puse pe cârlig o bobiţă din mămăliga sa specială lansă pe locul nădit anterior. Pluta se aşeză cuminte pe apă şi-şi găsi rapid echilibrul. Echilibrul. Probabil cel mai instabil lucru din toată lumea.  Aşa după cum spunea şi filosoful francez Jean Grenier: „Cel mai greu lucru de păstrat e echilibrul”. Asta spera şi bătrânul să se întâmple şi acum cu pluta sa. Să-şi piardă cât mai repede echilibrul. Numai că se pare că acea zi era una cu totul specială în ceea ce priveşte menţinerea stării de echilibru a plutelor. Nimeni şi nimic nu dorea să intervină şi să strice acea armonie statică, parcă fără de sfârşit.

Dar acest lucru până la urma urmei nu era chiar atât de grav. Nu în fiecare zi peştele se înghesuie la cârligul pescarului. Acest lucru este cunoscut de toată lumea.

Nu departe, o salcie pletoasă aproape că atingea cu degetele-i lungi şi subţiri apa tremurândă. Salcia se unduia uşor sub bătaia vântului zburdalnic, ca într-un dans mistic, reflectându-se în apa iazului într-o beţie de umbre, lumini şi culori. Un uşor foşnet venit dinspre tufele de răchită îi atrase atenţia.

Văzu prin iarba înaltă ivindu-se capul mândru al unui căprior. Un ţap minunat, elegant cu o privire semeaţă şi blândă totodată. Stătea nemişcat cu nările larg desfăcute încercând să desluşească semnalele pe care i le transmitea vântul. Ce privelişte frumoasă! Avea câte trei ramuri la fiecare corn, semn că era un căprior matur, bun de bătaie. După ce stătu o vreme nemişcat, aidoma unei splendide statui vii, un zgomot venit de dincolo de apă îl făcu să tresară. Îşi mişcă capul privind în acea direcţie. Urechile-i mari, ca doua pâlnii, încercau să surprindă orice zgomot prevestitor de primejdie. Nu trecu mult timp şi zgomotul se auzi din nou. Era lătratul nervos al unui câine. Căpriorul nu mai stătu să asculte. Îşi dădu capul pe spate cu un gest nervos, dar totuşi plin de nobleţe, apoi făcu un salt lateral şi dispăru în depărtări. Bătrânul se ridică grăbit de pe scăunelul său pliant încercând să vadă dacă îl mai putea zări. Era deja departe, pierdut prin iarba înaltă care acoperea câmpul. Doar arareori i se putea vedea spatele ruginiu, încordat ca un arc oţelit atunci când făcea câte un salt mai mare.

Această întâlnire cu frumosul căprior îi umplu inima de bucurie. Ce mândre sunt aceste minunate creaturi, şi totuşi cât sunt ele de sperioase. Îi veni în minte o legendă pe care o citise în urmă cu mult timp despre fratele mai mare al căpriorului, maiestuosul cerb. Cerbul cel care este o făptură puternică, elegantă şi mândră totodată. Acestea sunt calităţi pe care cu greu le găseşti astfel împerecheate în lumea animală. Şi totuşi cerbii sunt nişte fiinţe foarte temătoare. Legenda spunea că după ce Dumnezeu a făcut toate animalele cerbul cel mândru şi încrezut i-a cerut Creatorului să-l numească pe el conducătorul suprem al acestora. Dumnezeu a fost de acord numai cu condiţia ca cerbul să reuşească să se facă ascultat de toate animalele. Cerbul îi promise că va reuşi să facă acest lucru apoi îi ceru lui Dumnezeu să-i dea un semn al puterii pe care să-l arate tuturor. Deoarece Dumnezeu nu-i dăduse coarne încă de la început, El luă două crengi verzi de stejar şi le înfipse în capul cerbului oferindu-i astfel fălnicie. Toate animalele s-au grăbit ai da ascultare noului voievod al brazilor, doar un lup flămând nu îi arătă altceva decât dispreţ şi porni spre o stână din apropiere pentru ca să-şi astâmpere foamea. Cerbul l-a certat dar lupul a prins a mârâi şi a hârâi înciudat spre dânsul umplându-l de frică pe cel ce dorise să stăpânească asupra tuturor vieţuitoarelor din munţi, păduri şi câmpuri. Atunci plin de teamă cerbul o luă la fugă si cu inima zdrobită de obrăznicia lupului şi plin de revoltă până peste poate, el se duse la Dumnezeu să se plângă de ceea ce i se întâmplase. După ce ascultă păţania, Domnul îl certă aspru pentru faptul că nu putuse să-si ducă la îndeplinire promisiunea pe care o făcuse şi drept pedeapsă pentru faptul că ceruse ceva ce nu putea duce şi ce nu merita îi spuse :

„- Să rămâi fălos precum eşti şi fricos, cum nu te credeai! Ramurile verzi şi frumoase ce ţi le-am înfipt ca o coroană pe cap, să se usuce, rămânând numai lemnul lor, ca un semn că ţi-ai pierdut rangul de căpetenie al pădurilor.”

Şi de atunci a rămas cerbul fălos, dar totodată sperios iar ramurile uscate de stejar i-au rămas în chip de coarne. Acesta era blestemul său. Mereu să fie admirat dar niciodată temut sau ascultat de celelalte vietăţi ale sălbăticiei.

Şi iată că până la urmă perseverenţa dădu roade. Pluta care probabil se plictisise şi ea de atâta şedere în echilibru o luă la fugă pe luciul apei înspre nuferii din apropiere. Pescarul mult prea versat, nu se grăbi prea tare. Înţepă ferm şi simţind în băţ răspunsul ferm al peştelui ce încerca să se elibereze zâmbi satisfăcut. În sfârşit un dril în acea zi. După atâtea minunăţii ale naturii, care îi bucuraseră privirile şi sufletul, iată că şi pescarul din el era răsplătit. Peştele se dovedi a fi un crăpcean frumos şi perfect sănătos care cu toate că nu era mare îi dădu câteva momente plăcute de dril, intensificate de echipamentul fin cu care lucra.

Soarele îşi urmă cursul milenar. Se înălţă încet până se căţără sus de tot tocmai în creştetul cerului privind perpendicular spre lumea pe care o lumina şi o încălzea totodată. De acolo de sus vedea tot. O vedea şi pe sărmana ciocârlie cea de-a pururi mistuită de focul dogoritor al dragostei cum se ridica mereu spre ceruri încercând să ajungă până la dânsul şi să-i declare dragostea pe care i-o purta. O vedea şi pe ciocănitoarea cea neobosită cum încercă să adune toate insectele şi gângăniile din lume. Îl vedea şi pe mândrul dar mereu temătorul căprior ascuns printre ierburile câmpiei. Vedea şi iazul frumos, cu malurile sale verzi şi apa curată, îl vedea şi pe bătrânul pescar care aştepta cu înfrigurare muşcătura peştelui, urmărind din priviri jocul plutei pe micile valuri. Vedea toate creaturile lumii cu toate bucuriile şi cu toate necazurile lor.

Apoi începu să coboare încet spre asfinţit. Umbrele se lungiră din nou. Zgomotele lumii îşi mai pierdură din intensitate iar vântul se retrase plictisit şi obosit în culcuşul său.

Bătrânul privi spre cerul de foc dinspre apus. Câteva păsări de apă treceau ca nişte strigoi blânzi bătând cu putere aerul cald cu aripile lor mari, scoţând din când în când nişte ţipete triste, aproape lugubre, îndreptându-se spre cuiburile lor. Era vremea să se retragă şi el spre casă.

Strânse grijuliu întregul echipament şi după ce mulţumi lacului pentru frumoasa zi pe care o petrecuseră împreună porni cu acelaşi pas molcom şi egal cu care venise, înspre sat.

În afara acelui ciortan nu mai prinsese nimic toată ziua. Dar asta făcea parte din filosofia pescuitului. Existau zile bune, altele mai puţin bune sau altele în care peştele nu se arăta chiar deloc. Pescarul trebuie doar să nu dispere. Să încerce mereu şi mereu.

Ce va face mâine? Desigur va veni din nou la pescuit. Şi mâine şi poimâine şi atâta timp cât vremea, vremurile, anii şi sănătatea îi vor îngădui. Atâta timp cât îl va ţine Dumnezeu în puteri, atâta timp cât va mai putea să facă umbră pământului cu trupul său uşor gârbov, mereu va veni la pescuit. Până la sfârşit.

Acesta era blestemul său.

 


Dă-i notă

Adaugă comentariu

Discuție

niciun comentariu

Citeşte din aceeaşi categorie:

E iarnă iar, 20 martie 2018, „Sensul vieții este orice îl faci tu să fie…” Joseph Campbell

Prutul, o iubire infinita, 12 august 2013, Ascultă cântecul sacru al Prutului Şi, mai mult ca sigur, vei descoperi Poezia existenţei! Alina Lehmann

2013.06.05, 7 iunie 2013, Ghelari,jud hunedoara

2013.06.04, 4 iunie 2013, Astazi am fost cu treaba in Aiud si Teius. La intoarcere am zis sa o iau pe malul Muresului .

Ceva care ar trebui sa fie normal., 24 martie 2013, Valurile vietii ma poarta de doi ani in Germania, locuiesc temporar in Siegen e o zona deluroasa, ceva in genul statiunii Moneasa sau zona Blajului din Alba

Omul de zăpadă, 23 martie 2013, „Minunea este copilul cel mai drag al credinţei”. Goethe

Legenda râului Prut, 13 martie 2013, Întotdeauna când pescuiesc pe râul Prut îmi amintesc de vorbele frumoase ce mi-au conturat prima oara legenda acestui râu frumos

O lacrima, 9 octombrie 2012, Nimic nu e mai trist decat o lacrima ce ofileste un zambet. - Andreea Trifu

VISUL UNEI AMINTIRI, 12 iulie 2012, "Omul este cuprins de natură. Unii o numesc frumuseţe. Peste ani, omul îşi aduce aminte de momentul de fericire trăit, care s-a sădit durabil în fiinţa sa. Poate că nu mai ştie locul, poate că imaginea este acum neclară, dar i s-a întipărit în minte pentru totdeauna." (Peter Sragher

Natura ,de cateva zile,sau ani..., 29 mai 2012, Ce descriere sa mai dam naturii,cand ea face ce vrea ea din noi.....