Hei, verifică aplicația Eu, Pescar!

Nu este o rețea de socializare, nu este un loc unde să te lauzi dar o aplicație de tip asistent personal, gratuită, ce-ți permite să memorezi toate partidele tale de pescuit. Informațiile introduse sunt private, ale tale, stocate securizat pe servere de tip Cloud. Click aici, deschide pagina aplicației în Magazinul Play sau aici pentru pagina aplicației în App Store

scrie

Mersul pe jos

Înţelepciunea vine din experienţă. Experienţa este de obicei rezultatul lipsei de înţelepciune.(Terry Pratchet)

de Dinu Florin Cirstean, Vineri, 22 Februarie 2013, 1204 afisari, rating maxim


Probabil cǎ dacǎ nu ar exista şi anotimpul iarna viaţa s-ar desfǎşura într-un ritm mult mai alert, astfel nu ar mai exista înserǎrile timpurii şi nopţile lungi, tocmai bune de retrǎit la lumina caldǎ a aducerilor aminte anumite întâmplǎri trecute.

Din tolba plinǎ cu astfel de amintiri am ales sǎ vǎ povestesc o zi de pescuit din anul 2012, petrecutǎ la ceas de toamnǎ, pe la mijlocul lunii lui rǎpciune.

Şi aşa cum începe orice partidǎ de pescuit, o sǎ încep cu plecatul de acasǎ, deoarece încǎ nu am în proprietatea privatǎ şi personalǎ vreun luciu de apǎ în propria-mi curte, unde sǎ-mi exercit plǎcerile halieutice.

Am ieşit aşadar destul de încrezǎtor pe poartǎ, cu bologneza într-o mânǎ şi gǎletuşa cu grâu fiert în cealaltǎ (doar douǎ mâini având în dotare), cu gentuţa (care între noi fie vorba dǎ oarce semne de obosealǎ din cauza vârstei şi a îndelungilor peregrinǎri pe diverse maluri de apǎ, prezentând pe alocuri oarece rǎrituri în ţesǎtura din care este confecţionatǎ) pe umǎr şi cu gândul doar la peştii minunaţi pe care urma sǎ-i prind în acea zi. Prima oprire din mersul biped şi rectiliniu a fost la barul fiului lui domn’ Petru, amicul nelipsit de la aproape orice partidǎ de pescuit. Fiul încǎ se rǎsfǎţa în braţele lui Morfeu, dar nea Petru, crâşmar din tatǎ în fiu, deja ne aştepta cu cafelele aburinde aşa cum îi şade bine unui adevǎrat serveur . Am spus „ne aştepta” nu referindu-mǎ doar la mine deoarece încǎ nu am ajuns la un aşa înalt nivel de admiraţie al propriei persoane încât sǎ vorbesc despre mine la plural, ci pentru cǎ trebuia sǎ aparǎ şi dl. Consatntin cel mustǎcios. El a apǎrut în timp util, adicǎ cu exact 15 minute mai târziu decât ora programatǎ încǎ din seara anterioarǎ, dar s-a încadrat în programul sǎu normal, marja de întârziere fiind chiar şi de 30-40 de minute în unele zile. Cafelele fiind sorbite şi savurate totodatǎ ne-am îmbarcat în autoturismul pe cinci roţi (cu tot cu cea de rezervǎ) a susnumitului Constantin, şi am purces la drum. La cât de mute drumuri are fǎcute sǎrmana maşinǎ la Siret, cred cǎ ar nimeri drumul şi de una singurǎ, fǎrǎ ajutorului celui de la volan.

Sǎ descriu puţin acea dimineaţǎ? Cerd cǎ ar merita, deoarece era una din acele dimineţi care prin culorile sale frumoase şi prin aerul curat şi rǎcoros pe care îl pune la dispoziţia plǎmânilor, oferǎ o stare de bucurie lǎuntricǎ şi te umple de un optimism debordant,  încǎrcându-te doar cu enrgie pozitivǎ.

Aşadar, de peste câmpurile strǎjuite de câteva dealuri la orizont, ne zâmbea faţa rotundǎ şi roşie a soarelui care se ridica încet peste pǎmânt, umplându-l de o ceaţǎ strǎvezie. Câteva flori târzii de pe marginea şoselei se unduiau frumos sub bǎtaia unui vânt sfios, scuturându-şi petalele pline de lacrimi curate de rouǎ, care picau ca o ploaie mǎruntǎ peste iarba încǎ verde. În vârful unui plop înalt şi stingher am desluşit desenându-se pe cerul senin silueta gri- cenuşie a unui uliu ieşit la acel ceas de dimineaţǎ încǎ timpurie sǎ cerceteze împrejurimile în cǎutarea unor mici rozǎtaore neatente sau a unor pǎsǎrele încǎ adormite.

Drumul relativ scurt, a fost întrerupt de obişnuita haltǎ la barul de la intrarea în oraşul Siret unde am mai bǎut câte o cafea. Aşa cere tradiţia şi trebuie neapǎrat sǎ o respectǎm.

Ajunşi cu bine pe malul Siretului în zona de frontierǎ, aproximativ 5-6 km în amonte de oraş, ne-am despǎrţit. Eu am plecat la un loc pe care îl îndrǎgesc nespus, dar care nu este pe palcul amicilor mei, ei preferând un loc cu apǎ mai liniştitǎ şi mai adâncǎ aproximativ la 1,5-2 km mai în aval.

 Din pacate grâul meu nu a avut efectul aşteptat, peştii ignorându-l pur şi simplu. Dupǎ multe încercǎri zadarnice de a le atrage atenţia am renunţat şi cu amoriul propriu de pescar înverşunat destul de zdruncinat, am plecat mai la vale, încercând sǎ dau totuşi de urma codaţilor din adâncuri. Am schimbat locul dar şi momeala şi montura. Având câţiva ciorchini de struguri la mine, pe care în mod normal îi luasem pentru îngurgitare pe cale oralǎ ca un desert sǎnǎtos dupǎ copioasa masǎ de parânz (câteva sandvişuiri frumos împachetate de a mea consoartǎ), mi-am zis cǎ dacǎ scobârlanii- mârlanii nu au chef de mangialâc sǎ încerc sǎ pǎcǎlesc cu acele boabe atât de dragi lui nena Bachus mǎcar vreun clean-viclean. Am schimbat în doi timpi şi trei mişcǎri instalaţia( asta este o „exresie de exprimare”(cum zicea cineva) deoarece şi timpul şi mişcǎrile au fost mai multe, dar sǎ nu ne cramponǎm pe amǎnunte) şi am început cǎutarea.

Normal, din prima lansare... pac un clean voinic. Gata mi-am zis... asta voi face azi. Clean dupǎ clean voi culege. Dar dupǎ vreo 2 ore şi vreo patru cârlige (plus o plutǎ) pierdute în agǎţǎturi, dacǎ aş mai fi prins un clean aş fi avut cu siguranţǎ doi.

Dezamagit am plecat iarǎşi mai la vale dupǎ ce am eliberat acel peşte singuratic. Ajuns la locul numit „La balastierǎ” din simpul motiv cǎ acolo îşi exercitǎ cu meticulozitate meseria de ciuntit malurile, odinioarǎ frumoase şi sǎlbatice ale Siretului, o blestematǎ de balastierǎ, am lansat din nou. Ca un fǎcut, tot din prima aruncare am mai halit un clenoc. Şi tot ca un fǎcut acela a fost singurul. Destul de dezamǎgit dar totuşi încântat cǎ nu pierdusem decât un singur cârlig în agǎţǎturi am hotǎrât sǎ schimb iarǎşi locul. L-am eliberat pe domnul „chub” şi am plecat. 

Pe drum, trecând pe lângǎ alţi cumetrii undiţari, i-am chestionat aşa în treacǎt asupra situaţiei cu veşnica întrebare : „Muşcǎ? Mişcǎ ceva?” Mi-a rǎspuns un „hâtru bun de glume”, dupǎ cum spunea poetul : „ – Ehei locul e bun... pescarul e prost.. Dar ce sǎ zic... nu prind des dar mǎcar când prind, prind din ǎia mici..”

Am zâmbit la gluma bǎtrânului şi am plecat mai departe.

Dupǎ ce am mǎrşaluit un timp prin nişte nămol lipicios, murdărindu-mă destul de pitoresc, am ajuns la locul unde pescuaiu amicii mei Petru şi Constantin , numai cǎ pe malul opus.

„- De ce nu vii pe malul ǎstaltul?” mǎ întrebǎ Petru;

„- Pǎi de ce sǎ vin? Nu sunt deja pe malul ǎstlaltul?” i-am rǎspuns eu.

Dacǎ aş zice cǎ şi aici s-a repetat istoria cu prima aruncare, primul clean şi atât,  probabil nu m-aţi crede, de aceea nu vǎzic, dar chiar aşa a fost.

Suficient şi acel clean solitar pentru a-l nemulţumi pe mereu şi mereu nemulţumitul Constantin care iarǎşi a început a fierbe fasole la foc clocotit aşa cum ii era obiceiul : ”- Nu-ţi ajunge apa? Ai venit aici sǎ-l freci de cap? Nu ştii cǎ noi dǎm cu grâu şi tu vii cu struguri?”Ce sǎ-i zic? Chiar dacǎ mereu bombǎne şi chiar dacǎ mereu gǎseşte câte ceva care sǎ nu-i convinǎ totuşi e un om bun şi de încredere aşa cǎ nu te poţi supǎra pe el chiar dacǎ ai vrea. Şi în plus de asta e şi naşul meu de cununie, ori na... cu naşul nu te poţi pune. Dupǎ alte câteva lanseuri în van am hotǎrât sǎ mǎ întorc la locul de unde începusem aventura acelei zile, lǎsând cleanul sǎ se bucure de libertate.

Timpul tǎcuse şi trecuse aşa cǎ era deja dupǎ-amiazǎ când am ajuns înapoi la locul de plecare. Am nǎdit consistent cu grâu şi am hotǎrât sǎ încep cu o micǎ pauzǎ. Pauza de prânz. Dupǎ bǎgarea la întuneric a trei sandvişuri am dat un telefon de control pe acasǎ sǎ vǎd cum o mai duce restul familionului şi apoi, nemaiavând desert, am pornit pescuitul.

Muşcǎtura nu a mai fost chiar de la prima aruncare, dar a venit cred cǎ dintr-a treia sau cel mult a şaptea încercare. Scobar frumos, din cap scuturǎtor. Agǎţat de buza de jos. Dupǎ ce l-am pus in juvelnic, m-am spǎlat pe mâini şi având pe mal o bucatǎ dintr-o cǎmasǎ mai veche pe care o folosesc în loc de prosop la pescuit, am luat-o sǎ mǎ şterg pe mâini. Numai cǎ uitasem cǎ lǎsasem telefonul mobil pe ea, aşa cǎ am reuşit performanţa nedoritǎ sǎ-i fac o baie pe cinste sǎrmanului celular, care a aterizat în apǎ sub efectul forţelor care au acţionat asupra sa în momentul în care eu am înşfǎcat voiniceşte cârpa. L-am scos imediat, l-am desfǎcut şi i-am pus pǎrţile componente la uscat pe pietrele de pe mal. Nu i-am mai dat importanţǎ pentru cǎ domnii scobari au fost foarte joviali şi receptivi la minunatele mele boabe de grâu- fierte, super dipuite şi super colorate în roşu, de parcǎ erau boabe din grâu din ǎla otrǎvitor pentru şoareci.

Trebuie sǎ recunosc cǎ pânǎ la urmǎ acea partida de pescuit care începuse atât de dezastruos se transformase într-o partidǎ mai mult decât excelentǎ. Ritm bun al trǎsǎturilor, scobari destul de voinicei, vreme bună... ce mai… timpul a zburat repede.

Seara mǎ privea curioasǎ de dupǎ dealuri când am realizat cǎ este cazul să opresc munca plǎcutǎ pe care o depuneam spre desfǎtarea proprie. Am strâns toate cele, am asamblat telefonul la loc, dar din pǎcate acesta tot nu funcţiona. Aş fi dorit sǎ-i sun pe ai mei amici sǎ le zic cǎ mǎ pornesc... dar neputând face acel lucru am pornit-o la drum spre ei. Nu am mai mers pe malul apei ci am ieşit la un drumeag ce mergea pe marginea luncii în acea direcţie. Numai cǎ în zonǎ fiind o stânǎ carea avea ca vrednici apǎrǎtori doi dulǎi fǎrǎ de lanţ am fost nevoit, pentru a evita o întâlnire neplǎcutǎ cu domniile lor sǎ mǎ abat de la drum şi sǎ merg prin luncǎ pe o potecǎ nu tocmai bine conturatǎ dar pe care o cunoşteam destul de bine şi nu exista riscul sǎ mǎ rǎtǎcesc pe ea.

Am ajuns pânǎ la urmǎ la locul de întâlnire, dar nu am mai gǎsit maşina. Între timp domnul Soare, supǎrat şi obosit dupǎ o zi de muncǎ, plecase la odihnǎ iar doamna Luna tocmai îşi arǎta faţa plinǎ printre ramurile pomilor.

Ce sǎ fac? Nu ştiam. Am mers pânǎ la apǎ, cu gândul că poate amicii mei trǎseserǎ maşina mai la umbrǎ peste zi, sub copaci, dar nu am avut nici un rezultat. Fǎrǎ posibilitatea de a suna pe cineva şi cu noaptea care devenea tot mai smolaticǎ am ales ca singurǎ soluţie sǎ mǎ pornesc pe jos spre oraş. Poate îi gǎsesc pe ai mei „pretenari” asteptându-mǎ pe undeva pe drum... dacǎ nu, urma să iau un taxi din Siret şi sǎ plec cu el acasǎ, excluzând din start varianta de a face autostopul.

Ce sǎ zic despre drumul de întoarcere? Toate bune şi frumoase, numai cǎ atunci când eşti încǎtuşat într-un costum impermeabil de PVC şi mergi forţat, transpiri mai ceva ca un vajnic consumator de material spiros atunci când începe sǎ-i scadǎ alcoolemia. Kilometru dupǎ kilometru am reuşit sǎ las în urmǎ lunca şi sǎ mǎ apropii de oraş. Nici urmǎ de ai mei amici. Am tresǎrit la un moment dat când am vǎzut nişte faruri în depǎrtare. Convins cǎ sunt ei am iuţit pasul dar m-am înşelat. Era alt automobil parcat pe marginea drumului. Si uite aşa am ajuns în oraş, apoi am pornit spre centru hotǎrât să iau un taxi. Ajuns aproape de barul despre care am amintit la începutul povestirii am vǎzut maşina lui „nǎnaşul meu cel drag”, parcatǎ acolo. Dumnealor mǎ aşteptau bând cafea. Întâlnirea a fost nu tocmai veselǎ deoarece mult mai păcătuisem cu gândul în drumul spre oraş iar acum am prins a păcătui niţel şi cu vorba. „Esplicatia” dumnealor, cǎci mereu existǎ o „esplicaţie”a fost aceea cǎ ei m-au cǎutat dar nu m-au găsit aşa că văzând că nu răspund la telefon se gândiseră că probabil m-am supărat pe ei, mi-am închis telefonul şi am plecat acasă mai devreme. Au spus că au ieşit cu maşina în întâmpinarea mea dar nu ne-am întâlnit deoarece eu am mers pe poteca din luncă iar ei pe drumeagul din marginea acesteia. Ce să mai zic? Am băut şi eu o cafea şi am pornit apoi spre casă.

 Acasă… aici să vezi zarvă..! Petru îi sunase pe ai săi să îi întrebe dacă nu ajunsesem deja spunându-le că dispărusem şi nu mă mai găseau. Ai săi, mai panicarzi din fire … au venit la nevastă-mea să o descoase dacă nu ajunsesem şi aflând că nu se întâmplase acest lucru îi spuseră şi ei că eram dat dispărut (în misiune, partea …). Eu nu aveam cunoştinţă de aceste lucruri de aceea la început nu am înţeles de ce era aşa o stare de agitaţie. Apoi lucrurile s-au calmat, fiecare a plecat la casa lui şi ... cam asta a fost .

Pânǎ la urmă totul e bine când se termină cu bine.

Şi unde mai pui că mersul pe jos, face piciorul frumos.

 Nu-i aşa?


Dă-i notă

Adaugă comentariu

Discuție

Daniel, 22 Februarie 2013

Frumoasă aventură ! Pentru povești din acestea s-a inventat pescuitul

Citeşte din aceeaşi categorie:

Pescuit pe cris, 24 ianuarie 2014, Anul acesta am deschis sezonul de pescuit in 04 01

Pescuit la varsand, 12 ianuarie 2014, Inpreuna cu echipajul nostru de pescuit am deschis anul 2014 cu o partida de pescuit

08.01.2014-pe Strei la podul din Calan, 8 ianuarie 2014, Podul de pe Strei din Calan

04.01.2014, 4 ianuarie 2014, Podul vintului-vurpar

23.12.2013, 24 decembrie 2013, In 2 ore si un pic

Vara asta, 8 septembrie 2013, Cum am venit asa am si plecat

Intre mova si mures pe partea cu muresul, 7 iulie 2013, Bologneza vs feeder

Intre teleac si totoi, 23 iunie 2013, La somn si soamne

Poveste de iulie, 24 martie 2013, „Viaţa nu este ce ai trăit, ci ce îţi aminteşti că ai trăit şi cum ţi-o aminteşti pentru a o povesti” Gabriel Garcia Marquez

MORUNAŞII DE SOLSTIŢIU, 17 martie 2013, "Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată." Octavian Paler